Cuvintele, care încep acest capitol, sunt cu totul izbitoare, daca le punem alături de ceea ce cuprinde capitolul 14. Acolo totul părea întunecos şi fără nici-o rază de nădejde. Moise a trebuit să spună poporului: „Nu vă suiţi, căci Domnul nu este în mijlocul vostru! Nu căutaţi să fiţi bătuţi de vrăjmaşii voştri” Ba, Dumnezeu le spusese: „Pe viaţa Mea… că vă voi face întocmai cum aţi vorbit în auzul urechilor Mele. Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta… nu veţi intra în ţara pe care jurasem că vă voi da-o s-o locuiţi… iar cât despre voi, trupurile voastre moarte vor cădea în pustie”.

Iată ce găsim în capitolul 14, capitolul 15 însă urmează istorisirea, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Totul se arată liniştit, limpede şi senin, cum numai Dumnezeu e în stare să facă. Noi citim aceste cuvinte: „Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: „Când veţi intra în ţara pe care v-o dau ca să vă aşezaţi locuinţele în ea… etc.” Acesta e unul din, locurile cele mai alese din această carte minunată. Într-adevăr aici avem locul cel mai deosebit nu numai din cartea Numerilor, dar din tot Cuvântul lui Dumnezeu. Când citim hotărârea: „Nu veţi intra în ţara…” ce lecţie învăţam de aici? Aceea că suntem aşa de zăbavnici să înţelegem că suntem stricaţi cu desăvârşire: „Omul e ca iarba”.

Pe de altă parte, când citim cuvinte ca acestea: „Când veţi intra în ţara pe care v-o dau ca să va aşezaţi locuinţele în ea” ce lecţie de preţ vrea sa ne înveţe Dumnezeu? Aceea că mântuirea e a Domnului. De o parte vedem căderea omului, de alta credincioşia lui Dumnezeu. Dacă ne uităm la ce e bietul om, hotărârea este: „Nu veţi intra în ţara…” dacă însă privim la îndurarea lui Dumnezeu, putem schimba hotărârea de mai sus astfel: „într-adevăr veţi intra”. Astfel se înfăţişează lucrurile nu numai în împrejurarea de faţă, dar chiar în întreaga carte, insuflată de Duhul lui Dumnezeu, de la început până la sfârşit. Omul păcătuieşte în toate lucrurile, Dumnezeu însă a pregătit mijlocul de scăpare. „Ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18:27).

E nevoie sa străbatem toată cartea insuflată, ca să încredinţăm pe cititor de adevărul acestui lucru? Să ne aducem aminte de istoria lui Adam în rai, de a lui Noe după potop, sau de a lui Israel în pustie, în ţara Canaanului, sub Lege, sub rânduielile levitice. Să ne oprim la povestirea greşelilor omului în slujba proorocilor, preoţilor, împăraţilor? Să arătam căderea Bisericii mărturisitoare, ca alcătuire încărcată de răspundere ne acest pământ? Oare n-a greşit omul totdeauna şi în toate lucrurile? Da, acesta e adevărul. Acesta însă e doar o parte din tabloul nostru, parte întunecoasă şi umilitoare. Dar, binecuvântat să fie Dumnezeu, că este şi o parte plină de lumină şi de nădejde! Dacă este un: „nu veţi intra”, este şi un: „Veţi intra negreşit”. De ce? Pentru că în această prăbuşire a intrat Hristos şi în El s-a săvârşit totul în chip desăvârşit, spre slava lui Dumnezeu şi spre veşnica binecuvântare a omului. Planul din veşnicie al lui Dumnezeu este de „a rândui pe Hristos, drept căpetenie a tuturor lucrurilor”. Nu este un singur lucru în care să fi greşit omul dintâi şi care să nu fie statornicit de Hristos. Totul s-a aşezat pe temelie nouă, în Hristos. El este căpetenia noii zidiri, Moştenitorul tuturor făgăduinţelor făcute lui Avraam, Isaac şi Iacov, cu privire la ţara făgăduită, Moştenitorul tuturor făgăduinţelor făcute lui David, cu privire la scaunul de domnie. împărăţia va fi pusă pe umerii Săi şi va fi îmbrăcat în slava. El este Prooroc, Preot şi Împărat. Într-un cuvânt Hristos statorniceşte tot ce a pierdut Adam şi aduce mult mai mult decât a avut Adam. Astfel, când privim la cel dintâi Adam şi la lucrările sale, hotărârea este: „Nu veţi intra”. Nu veţi rămânea în rai, nu veţi păstra împărăţia, nu veţi moşteni făgăduinţele, nu veţi intra în ţara făgăduită, nu veţi sta pe scaunul de domnie, nu veţi intra în împărăţie!

Dar, de altă parte, când privim pe al doilea Adam şi lucrările Sale, tot şirul de „nu” de mai înainte trebuie schimbat. „Nu”, trebuie scos pentru totdeauna de aici, căci în Hristos Isus „făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da” de aceea şi „Amin”, pe care-l spunem noi prin El, este spre slava lui Dumnezeu. Nu este nici-un „nu”, când e vorba de Hristos. Totul e „da”, totul e rânduit dumnezeieşte şi ca dovadă că e aşa, Dumnezeu a pus pecetea Sa, pecetea Duhului Său, pe care-L au toţi credincioşii acum: „Căci Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, care a fost propovăduit de noi în mijlocul vostru, prin mine, prin Silvan, şi prin Timotei, n-a fost „da” şi „nu”, ci în El nu este decât „Da.” În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da” de aceea şi „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu. Şi Cel ce ne întăreşte împreună cu voi, în Hristos, şi care ne-a uns este Dumnezeu. El ne-a şi pecetluit, şi ne-a pus în inimă arvuna Duhului.” (2Corinteni 1:19-22).

Astfel cele dintâi rânduri ele capitolului 15 din Numeri trebuie citite la lumina întregii Cărţi a lui Dumnezeu. Ele fac parte din întreaga istorie a căilor lui Dumnezeu pentru om, în această lume. Israel pierduse orice drept la ţara făgăduită. Ceea ce li s-ar fi cuvenit ar fi fost ca trupurile lor să cadă moarte în pustie. Totuşi atât e de necuprinsă îndurarea lui Dumnezeu, încât El a putut să le vorbească de intrarea lor în ţara făgăduită şi săi înveţe ce vor avea de făcut acolo.

Nimic nu poate fi mai binecuvântat şi mai înviorător decât aceasta. Dumnezeu se ridică deasupra căderii şi păcatului omului. E cu neputinţă ca măcar o singura făgăduinţă a lui Dumnezeu să nu se împlinească. Era cu putinţă oare ca purtarea seminţiei lui Avraam, în pustie, să schimbe planul din veşnicii al lui Dumnezeu, sau să împiedece împlinirea făgăduinţei, făcuta părinţilor? Dacă cei ieşiţi din Egipt s-ar fi împotrivit să meargă în Canaan, Dumnezeu ar fi ridicat chiar nişte pietre, faţă de care şi-ar fi împlinit făgăduinţa. Acest lucru ne va ajuta să lămurim cele dintâi rânduri ale capitolului nostru, cu o frumuseţe şi o putere deosebită, după întâmplările pline de înjosire din capitolul 14. În capitolul 14 soarele lui Israel pare copleşit de nori negri şi ameninţători, în capitolul 15 însă se ridică cu strălucire senină, descoperind marele adevăr că: „Lui Dumnezeu nu-i pare rău de darurile şi de chemarea făcută! (Romani 11:29).

Dumnezeu nu se căieşte de chemarea şi de darurile Sale şi chiar dacă o vârstă de oameni necredincioşi cârteşte împotriva Lui de mii de ori, El totuşi împlineşte ce a făgăduit. În această nădejde credinţa îşi găseşte odihnă în toate împrejurările. Nădejdea aceasta este portul liniştit al sufletului în mijlocul năruirii tuturor planurilor şi socotelilor omeneşti. Orice lucru se sfarmă şi se strică în mâinile omului, dar Dumnezeu, în Hristos, rămâne veşnic. Dumnezeu a înviat pe Hristos şi toţi cei ce cred în El sunt aşezaţi pe o temelie cu totul nouă şi primiţi în tovărăşia Căpeteniei lăudate şi slăvite şi rămân în această stare pentru totdeauna. Această tovărăşie minunată nu va putea fi stricată niciodată. Ea este aşezată pe o temelie, pe care nici puterile pământului, nici ale iadului, nu vor fi în stare s-o dărâme vreodată.

Cititorule, ai luat tu aceste lucruri pentru tine însuţi? Ai ajuns să vezi, în lumina stării de faţă a lui Dumnezeu, că eşti vinovat înaintea Lui, că ai păcătuit în toate lucrurile şi că nu poţi aduce nici-o dezvinuire? Ai luat tu ca rostite pentru tine cele două hotărâri asupra cărora am stăruit: „Nu vei intra” şi „vei intra negreşit”? îţi dai tu seama de adevărul şi tăria acestor cuvinte: „Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te va putea ajuta” (Osea 13:9). Într-un cuvânt, ai venit tu la Isus, ca un păcătos căzut, vinovat, pierdut şi ai găsit în El răscumpărarea pacea şi iertarea?

Opreşte-te, dragul meu, şi judecă lucrurile acestea cu toată temeinicia. Nu socoti că am scris aceste gânduri asupra cărţii Numerilor, neavând ce face altceva. Nu, ne-am gândit la sufletul tău şi de aceea am scris această carte. Faţa de acest suflet al tău avem o datorie de seamă şi de aceea ne vedem îndemnaţi din când în când să părăsim pagina, pe care o cercetăm şi să vorbim inimii şi cugetului cititorului, îndemnându-l cu stăruinţă, dacă nu e încă întors la Dumnezeu sau stă în cumpănă, să lase la o parte această carte şi să-şi puie în faţă cu tot dinadinsul întrebarea atât de însemnată a stării sale de acum şi din veşnicie, în faţa lui Dumnezeu.

În faţa acestei întrebări, toate celelalte sunt aproape fără nici-o însemnătate. Ce sunt toate planurile şi toate lucrările pe care le începe omul, le săvârşeşte şi le isprăveşte aici, pe pământ, faţă de veşnicie şi faţă de mântuirea sufletului său nemuritor? Nimic alta decât ce ar fi un fir de praf faţă de o balanţă, pe care s-a aşezat. „Ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?” (Matei 16:26).

Iubite cititor, în numele celor mai însemnate temeiuri ce s-a putea înfăţişa unui suflet omenesc, te rugăm să nu părăseşti aceasta întrebare, înainte de a fi luat o hotărâre temeinică. În numele mare-i iubiri a lui Dumnezeu, în numele suferinţelor lui Hristos, în numele puternicii mărturii a Duhului Sfânt, în numele veşniciei fără de sfârşit, în numele preţului nemărginit al sufletului tău nemuritor, în numele tuturor bucuriilor Cerului, în numele chinurilor iadului te îndemnăm stăruitor să vii la Isus. Nu mai amâna! Nu mai sta în cumpănă, nu te mai gândi mult! Vino, vino acum, aşa cum eşti, cu toate păcatele tale, cu toată stricăciunea ta, cu întreaga ta viaţă, de care ţi-ai bătut joc, cu întregul şir de îndurări pe care le-ai dispreţuit, cu atâtea daruri pe care nu le-ai întrebuinţat cum ar fi trebuit, cu atâtea prilejuri pe care le-ai călcat în picioare, vino la Isus care te cheamă, care cu braţele deschise şi cu inima plină de iubire e gata să te primească, vino la Isus care-ţi arată rănile morţii Sale ispăşitoare pe cruce, care-ţi spune să te încrezi în El şi să fii încredinţat că, de vei face lucrul acesta, nu vei fi dat de ruşine. Facă Duhul Sfânt să opreşti acum această chemare în inima ta şi să nu-ţi dea deloc pace până ce nu vei primi mântuirea, venind la Isus, împăcându-te cu Dumnezeu şi primind pecetluirea cu Duhul Sfânt cel făgăduit.

Şi acum să ne întoarcem la capitolul nostru. Nimic nu poate fi mai însemnat decât tabloul înfăţişat aici. În el găsim juruinţele, darurile de bună voie, jertfele mistuite de foc şi vinul împărăţiei, toate întemeiate pe harul atotputernic, ce se vede strălucind. Din cel dintâi el este o frumoasă pilda şi o icoană plină de măreţie a stării viitoare a lui Israel. Ea ne face să ne gândim la vedeniile minunate cu care se sfârşeşte cartea proorocului Ezechiel. Nu mai e vorbă aici de necredinţă, de cârtiri şi împotriviri; toate au fost uitate. Dumnezeu se închide în sfaturile Sale veşnice, şi de acolo priveşte în vremurile viitoare, când poporul Său îi va aduce daruri de bună voie, sau îi va face juruinţe, în vremurile în care bucuriile împărăţiei Sale vor umplea pentru totdeauna inimile lor (Ezechiel 45:3-12).