În versetele 22-31 ale capitolului nostru, găsim învăţături cu privire la păcatele săvârşite fără voie şi la cele săvârşite cu voia, deosebire foarte însemnata. Pentru cele dintâi, Dumnezeu, în îndurarea şi bunătatea Sa, S-a îngrijit în chip deosebit. Moartea lui Hristos este înfăţişată, în această parte, din capitolul nostru, sub cele două feţe deosebite: arderea de tot şi jertfa de ispăşire, adică cea dintâi arată ascultarea în totul de Dumnezeu, cea de a doua arată jertfa pe care a trebuit s-o facă drept ispăşire a păcatelor noastre şi în sfârşit tot aici găsim toată vrednicia, mireasma vieţii Sale şi a slujbei Sale desăvârşite, ca om în această lume, înfăţişată prin turta făcută din pârga plămădelii şi prin stropire.

În arderea de tot vedem ispăşirea împlinită după măsura ascultării lui Hristos de Dumnezeu şi după plăcerea pe care o găseşte Dumnezeu în ea. În jertfa pentru păcat vedem ispăşirea împlinită după măsura nevoilor păcătosului şi a firii sale stricate. Luate împreună, cele două jertfe înfăţişează moartea ispăşitoare a lui Hristos în toată plinătatea ei. Apoi, în turta de aluat, vedem viaţa neprihănită a lui Hristos, şi firea Sa omenească, arătata în toate amănunţimile drumului şi slujbei Sale pe acest pământ. Stropirea arată deplina Sa predare în mâinile lui Dumnezeu.

Nu vom încerca acum să desfăşurăm bogatele şi minunatele învăţături, ce răsar din feluritele jertfe, înfăţişate în acest capitol. Sfătuim însă pe cititorul, care doreşte să cerceteze cu temeinicie acest subiect, sa cetească cartea „Gânduri asupra cărţii Leviticului.” Aici ne mărginim să arătăm, într-o măsura foarte mică, ce însemnează fiecare jertfă în parte, căci, dacă am intra în amănunţimi, ar fi să arătam iar ce am arătat în altă parte.

Vom adăuga doar ca Dumnezeu cere ca noi să luăm cunoştinţa de păcatele săvârşite din neştiinţă. Noi suntem gata să spunem sau cel puţin să gândim că putem trece cu vederea astfel de păcate. Dumnezeu însă nu vede lucrurile tot aşa. Sfinţenia Sa nu trebuie coborâtă la măsura puterii noastre de pricepere

Harul s-a îngrijit de păcatele săvârşite din neştiinţă întrucât sfinţenia cere ca astfel de păcate să fie judecate şi mărturisite. Orice inima deschisă va binecuvânta pe Dumnezeu pentru lucrul acesta. Ce s-ar întâmpla cu noi, dacă prevederile harului n-ar fi de ajuns ca că îndeplinească cerinţele sfinţeniei lui Dumnezeu?

Aceste prevederi, de bună-seamă, n-ar putea fi de ajuns, dacă n-ar trece peste măsura puterii noastre de pricepere.

Şi totuşi cu toate că lucrul acesta este cunoscut îi primit de toţi – e dureros să auzi, adesea, oameni, care spun că sunt creştini şi care îşi acoperă vina săvârşirii vreunui păcat, spunând că n-au ştiut, sau se slujesc de neştiinţă, ca să-şi îndreptăţească necredinţa şi greşeala. În astfel de împrejurări ar trebui mai degrabă să ne întrebăm aşa: din ce pricina suntem neştiutori cu privire la felul nostru de purtare, sau cu privire la drepturile, pe care le are Hristos asupra noastră? Să ne închipuim că se iveşte o întâmplare, care cere să dăm asupra ei o judecată lămurită şi să luăm faţă de ea un fel anumit de purtare. Ce vom face? Vom spune că nu ştim? Dar la ce va sluji acest răspuns? Nu cumva credem că el va înlătura răspunderea noastră? Socotim oare că Dumnezeu ne îngăduie să trecem în chipul acesta peste un astfel de lucru? Nicidecum. Am putea mai degrabă sa ne întrebăm: pentru ce nu ştim? Ne-am dat noi ţoală străduinţa, am întrebuinţat noi toate mijloacele ce ne stau la îndemână, am făcut noi tot ce ne-a stat în putinţă, ca să ajungem la o dezlegare hotărâtă, potrivit voii lui Dumnezeu? Să ne aducem aminte că îndatoririle adevărului şi ale sfinţeniei cer de la noi lucrul acesta. Şi noi doar să nu ne mulţumim cu mai puţin.

Nu putem să tăgăduim, că dac-ar fi vorba de foloasele noastre, de numele nostru, de cinstea noastră în faţa oamenilor, de averea noastră, nu cu puţine tragere de inimă am cerceta tot ce se leagă de o astfel de întâmplare. Când ar fi vorba de astfel de lucruri, n-am mai sta multă vreme şi n-am spune ca „nu ştim”. Dacă ar fi nevoie de căpătat lămuriri, am caută să facem rost de ele cât mai repede. Într-un cuvânt, am face tot ce ne-ar sta în putinţă, ca să cunoaştem toate amănunţimile, tot ceea ce este pentru şi împotriva, ca să putem da o judecată sănătoasă şi să luăm o hotărâre bună.

Nu este aşa, iubite cititor? Şi, dacă într-adevăr este aşa, atunci pentru ce mărturisim că „nu ştim”, când sunt în joc drepturile lui Hristos, asupra noastră? Asta nu dovedeşte oare că, dacă e vorba de noi înşine, suntem foarte grăbiţi, foarte plini de râvnă, foarte stăruitori şi foarte însufleţiţi, pe când, dacă-i vorba de Hristos, suntem nepăsători şi molateci? Fără îndoială că da.

O, de am recunoaşte lucrul acesta şi ne-am smeri din pricina lui! Duhul lui Dumnezeu să ne facă mai veghetori în lucrurile care privesc pe Domnul nostru Isus. Facă El ca noi şi interesele noastre să se micşoreze, iar Hristos şi interesele Sale să fie preţuite tot mai mult de noi! Şi tot El să ne pună pe inimă grija sfântă de a cerceta cu toată luarea aminte lucrurile, în care este în joc slava Domnului Isus, fie chiar într-o măsură cât de mică.

Să nu îndrăznim vreodată să vorbim, să gândim sau să lucrăm, ca şi cum am lăsa să se înţeleagă că acesta e un lucru de care puţin ne pasa. Dumnezeu, în îndurarea Sa cea mare, să ne păzească de asta! Să preţuim cum se cuvine lucrurile care ne privesc, dar, înainte de toate, drepturile lui Hristos să-şi aibă cea mai înaltă stăpânire şi preţuire din partea noastră. Tot ce am spus cu privire la neştiinţă, am spus mânaţi de simţământul răspunderii pe care-l avem faţă de adevărul lui Dumnezeu şi faţă de sufletul cetitorului. Noi i-am simţit marea însemnătate în viaţa de toate zilele.

Prea adesea noua ni se pare că spunem că „nu ştim”, pe când adevărul e că „suntem nepăsători”. Ce trist! Daca Dumnezeu, în nesfârşita-I bunătate s-a Îngrijit să găsească mijloc de scăpare, chiar pentru păcatele săvârşite din neştiinţă, aceasta nu-i o pricina ca noi să rămânem la adăpostul dezvinovăţirii că „n-am ştiut”, mai ales că avem la îndemână lămuriri destul de amănunţite, cu privire la acest lucru şi ne lipseşte doar hotărârea neînfrântă să ne folosim de ele. N-am fi stăruit poate atât de mult asupra acestui lucru, dacă n-am avea încredinţarea, că am ajuns la o clipă foarte însemnată a vieţii noastre de creştini.

Nu suntem de loc împinşi sa vedem lucrurile în negru. Dimpotrivă, este doar numai al nostru, al creştinilor, binele, la care ne-a făcut părtaşi Dumnezeu, de a fi curmat plini de cea mai senină încredere şi de a avea inimile păzite de pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere. „Căci Dumnezeu nu ne-a dai un duh de frica, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă” (2Timotei 1:7)

Nu putem închide ochii în faţa unor lucruri destul de izbitoare şi anume: drepturile lui Hristos, preţul adevărului, stăpânirea Sfintei Scripturi asupra cugetelor noastre, sunt tot mai mult lăsate la o parte zi cu zi, săptămână cu săptămână, an cu an. Socotim deci, că, dacă ne apropiem de vremea, când se poate trece cu vederea orice, un singur lucru însă nu se poate trece cu vederea: adevărul lui Dumnezeu. Să ne luăm dar însărcinarea să veghem, ca în inimile noastre, Cuvântul lui Dumnezeu, să-şi abia locul, care i se cuvine şi cugetul nostru să fie cârmuit, în toate lucrurile, de îndemnul lui cel sfânt. Un cuget curat este o comoară dintre cele mai de preţ, pe care, totdeauna o putem purta cu noi. Un astfel de cuget zice „da” la tot ce spune Dumnezeu în Cuvântul Său şi se supune fără cârtire la îndemnurile acestui Cuvânt

Când cugetul e într-o astfel de stare sfântă, avem în el o putere, care cârmuieşte viaţa noastră de fiecare zi, în lucrurile cele mai mărunte ca şi în cele mai însemnate. Cugetul poate fi asemănat cu cheile ceasornicului, cu care putem să-l facem să meargă mai repede sau mai încet. Se poate întâmpla ca limbile ceasornicului să nu meargă cum trebuie, însă cheia are înrâurire asupra mersului lor, avem întotdeauna mijlocul de a îndrepta mersul limbilor, încetinindu-l sau iuţindu-l. Aşa se întâmplă şi cu cugetul. Câtă vreme ţine urechea îndreptată spre îndemnurile Scripturii, insuflate de Duhul Sfânt, este o putere cârmuitoare, nemincinoasă şi neşovăielnică. Dar, când începe să se lenevească, să se împietrească sau să se întineze, când nu mai vrea să zică „da” la tot ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său, atunci e semn rău. Cine are un astfel de cuget, se află într-o stare asemănătoare cu cea înfăţişată în capitolul nostru: „Dar dacă cineva, fie băştinaş, fie străin, păcătuieşte cu voie, huleşte pe Domnul: acela va fi nimicit din mijlocul poporului său, căci a nesocotit cuvântul Domnului, şi a călcat porunca Lui, va fi nimicit şi îşi va lua astfel pedeapsa pentru nelegiuirea lui” (Numeri 15:30-31).

Aici nu e vorba de un păcat săvârşit din neştiinţă, ci de un păcat săvârşit cu voia sau din mândrie, pentru care nu rămâne decât judecata neîmblânzită a lui Dumnezeu. „Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi serafimi” (1 Samuel 15:23). Acestea sunt cuvinte prea însemnate, rostite într-o împrejurare, în care voinţa omului se desfăşoară cu o putere deosebită. De obicei, în faţa oamenilor, cel ce-şi pune înainte voinţa sa ca dovadă de multă bărbăţie. Scriptura însă vede lucrurile cu totul altfel. Cele două mari trăsături ale desăvârşirii omeneşti, a adevăratei bărbaţii, sunt depinderea de Dumnezeu şi supunerea. Şi aceste trăsături ies cu atât mai mult la iveala, cu cât omul se leapădă de sine. Aceste doua mari însuşiri, cu totul deosebite şi arătate de la început până la sfârşit, le vedem când ne aruncăm ochii asupra Celui ce a fost omul desăvârşit – Omul Hristos Isus. Nici-o clipă măcar nu-L vedem pe El, în starea de neatârnare sau de nesupunere faţă de Dumnezeu. Şi dacă ni s-ar cere să dovedim pe larg acest adevăr, am avea la îndemână întreaga Evanghelie. Cercetaţi doar istorisirea ispitirii de pe munte. Veţi găsi acolo o dovadă izbitoare a atârnării şi supunerii Domnului Isus faţă de Tatăl. Răspunsul neschimbat, pe care-l dă ispititorului, este: „Este scris” Nici o dovada, nici o judecată, nici o întrebare. El asculta de Cuvântul lui Dumnezeu şi astfel a biruit pe Satana, pentru că a rămas neclintit în starea unui adevărat om. El atârna de Dumnezeu şi voia să i se supună. Ce dorea Satana să mai facă într-o astfel de împrejurare? Nimic.

Isus este pilda noastră de vieţuire. Dumnezeu ne-a făcut copii ai Lui, ca să trăim în atârnare şi supunere necurmată, faţă de El, adică să umblăm cârmuiţi de Duhul. Acesta e drumul drept şi fericit al creştinului. Neatârnarea şi nesupunerea sunt surori. Ele merg mână-n mână, dar n-au ce căuta în viaţa creştinului. Ele se găsesc în cel dintâi om, pe când atârnarea şi supunerea sunt însuşirile celui de al doilea. Adam, în gradina Edenului, a râvnit să nu mai atârne de Dumnezeu. Nu s-a mulţămit să fie om şi să rămână în adevăratul loc şi stare a omului şi astfel a urmat nesupunerea. În aceasta stă taina căderii omului. Cercetaţi-o unde veţi voi: înainte de potop, după potop, fără lege sau sub Lege, la Neamuri, la Iudei, la Turci, sau la creştinii de nume, Pretutindeni nu veţi vedea altceva decât neatârnare şi nesupunere faţă de Dumnezeu.

Dar în veacul nostru, sub ce înfăţişare se arată omul? Sub aceea de „împărat, care face ce vrea” şi sub aceea de „nelegiuit”, om fără lege.

O, de am cugeta mai adânc la aceste lucruri, într-un duh de supunere şi de smerenie în Dumnezeu. „Iată spre cine îmi voi îndrepta privirile; spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de Cuvântul Meu” (Isaia 66:2).

Facă Duhul lui Dumnezeu ca aceste cuvinte să ne izbească urechile, să se coboare în inimi şi acolo să trezească dorinţa, pe care să o spunem lui Dumnezeu: Păzeşte pe slujitorul tău de păcatele făcute din mândrie, ca ele să nu stăpânească asupra mea!

Vreau să amintim, îndeosebi, tinerilor creştini, că pentru a ne putea feri de păcatele făcute din neştiinţă, trebuie să cercetăm Cuvântul lui Dumnezeu, iar pentru a împiedeca săvârşirea păcatelor izvorâte din mândrie, trebuie să ne supunem acestui Cuvânt. Toţi avem nevoie să ne amintim aceste lucruri, dar în deosebi fraţii noştri mai tineri. Se vede o puternică pornire intre tinerii creştini de a intra in şivoiul veacului acestuia şi de a se adăpa din duhul lui. De aici, neatârnarea, voinţa dârză, cârtirile împotriva unei ţineri de scurt, neascultarea de părinţi, încăpăţânarea, înfumurarea, în gânduri şi in apucături, îngâmfarea, uşurinţa de a se crede mai înţelepţi decât cei mai în vârstă, toate lucruri urâte în faţa ochilor lui Dumnezeu şi cu totul protivnice duhului creştinismului. Mânaţi de un simţământ, îndemnăm cu stăruinţă pe fraţii noştri mai tineri, să fugă de aceste lucruri şi să caute smerenia. Şi să-şi aducă aminte că mândrilor, Dumnezeu le stă împotrivă, dar celor smeriţi le da har.