Ne rămâne să vedem ce s-a întâmplat cu omul care a călcat Sabatul şi după aceea porunca cu privire la „firul albastru”.
Acesta era un păcat săvârşit din încăpăţânare, era o nesupunere vădită faţă de o poruncă lămurită a lui Dumnezeu. Iată prin ce se deosebeşte un păcat făcut cu voia şi pentru care nu e nici-o dezvinovăţire. Nu-ţi poţi ascunde vina la adăpostul neştiinţei, când e vorba de o poruncă lămurită a lui Dumnezeu.
Dar, poate că se va găsi cineva, care sa întrebe: „Pentru ce au aruncat pe acel om în temniţă?” Pentru că, deşi porunca era destul de lămurită, nimeni nu s-a gândit la călcarea ei şi deci nu s-a hotărât mai dinainte nici-o pedeapsa. Şi, ca să vorbim în felul oamenilor, am putea spune ca Dumnezeu nu s-a aşteptat niciodată la o faptă atât de nebună, ca aceea a călcării odihnei Sale de vreun om şi de aceea n-a hotărât mai dinainte nici-o pedeapsă. N-avem nevoie să spunem că Dumnezeu, cunoştea sfârşitul lucrurilor, chiar de la început, căci în această împrejurare, lăsase dinadins nehotărâtă pedeapsa, până ce se va ivi prilejul potrivit. Şi nu e de mirare că se şi arata numaidecât, căci omul e în stare sa facă orice bucluc. Puţin îi pasă lui de odihna rânduită de Dumnezeu. Aprinderea focului într-o zi de Sabat era nu numai o călcare pe faţă a Legii, ci era un fapt, care lăsa să se vadă, că cel ce-l săvârşeşte s-a depărtat cu totul de gândul Celui ce a dat Legea, căci a lucrat într-o zi de odihnă, munca, adică tocmai cei ace este icoana cea mai izbitoare a judecaţii. Focul este şi el icoana judecăţii şi ca şi munca, n-avea ce căuta în odihna Sabatului. Nu rămânea prin urmare decât că cel ce a călcat Sabatul să primească judecata, căci „ceea ce semănă omul, aceea va şi secera”.