Ce învăţătură adâncă şi mult folositoare am putea scoate din această îndoită lecţie!
Core, fiul lui Iţehar, fiul lui Chehat, fiul lui Levi, s-a răsculat împreună cu Datan şi Abiram, fiii lui Eliab, şi On, fiul lui Pelet, toţi trei fiii lui Ruben. S-au răsculat împotriva lui Moise împreună cu două sute cincizeci de oameni din copiii lui Israel, din fruntaşii adunării, din cei ce erau chemaţi la sfat, şi care erau oameni cu nume. Ei s-au adunat împotriva lui Moise şi Aaron, şi le-au zis: „Destul! căci toată adunarea, toţi sunt sfinţi şi Domnul este în mijlocul lor. Pentru ce vă ridicaţi voi mai presus de adunarea Domnului?” (Numeri 16:1-3).
În aceste versete ni se înfăţişează o întâmplare, pe care Duhul Sfânt, prin apostolul Iuda, o numeşte „răscoala lui Core”. Răscoala e pusă pe seama lui Core, pentru că el era căpetenia ei religioasă. Se pare că el a avut o puternică înrâurire asupra celor din juru-i, daca a izbutit să strângă, împrejurul lui, un mare număr de oameni cu vază – „din fruntaşii adunării, din cei ce erau chemaţi la sfat, şi care erau oameni cu nume”.
Într-un cuvânt e vorba aici de o răscoală destul de însemnată şi de aceea vom căuta să-i cercetăm pricinile şi să o judecăm în adevărata ei lumina.
Adunarea, în care a început să se arate un duh de ură, se află într-o stare foarte primejdioasă şi daca un astfel de duh nu este înăbuşit, urmări nimicitoare se vor arăta numaidecât. În fiecare adunare se găsesc oamenii care au în ei un duh de răzvrătire. E de ajuns să se pună în fruntea lor cineva, care să aibă un suflet ambiţios şi dornic de a stăpâni peste alţii, ca să înrâurească puternic asupra unor astfel de oameni şi să facă să se aprindă în flăcări mistuitoare focul care ardea mocnit sub cenuşa. Se găsesc totdeauna sute şi mii de oameni să se adune în jurul steagului răzvrătirii, odată ce acesta a fost ridicat căci singuri n-ar îndrăzni să-l ridice. Satana nu se slujeşte de cel dintâi venit, ca unealtă, într-o astfel de lucrare. Lui îi trebuie un om viclean, dibaci, stăruitor, un om care să aibă o puternică înrâurire asupra semenilor lui şi o voinţă de fer, spre a-şi împlini planurile făurite. Satana îmbracă cu aceste însuşiri pe toţi aceia, pe cari-i întrebuinţează în slujba planurilor lui. Oricum ar fi, să ştim, că, de obicei, căpeteniile tuturor răscoalelor, au fost oameni deosebiţi, îndemânateci să cârmuiască după bunul lor plac mulţimea nestatornică, întocmai ca oceanul ce se lasă frământat de toate vânturile.
Astfel de oameni ştiu să aţâţe poftele semenilor lor, ca să ajungă să şi împlinească ţelurile lor. Pârghia cea mai puternică, cu care ridică ei mulţimile, este a drepturilor şi slobozeniei lor. Când izbutesc să vâre în cap oamenilor că slobozenia le este ameninţată şi că drepturile lor sunt călcate în picioare, atunci sunt încredinţaţi că strâng în jurul lor un mare număr de suflete răzvrătite, cărora le înfăţişează lucrurile cu culori tot mai negre.
Aşa s-a întâmplat cu Core şi cu tovarăşii săi. Ei au căutat să încredinţeze poporul că Moise şi Aaron se poartă ca nişte stăpâni cu fraţii lor şi să le atragă luarea aminte asupra drepturilor lor, ca mădulare ale unei adunări sfinte, în care, după judecata lor, toţi erau deopotrivă şt unde nici unul nu avea vreun drept mai mult decât altul.
„Destul”. Acesta era temeiul învinovăţirii aduse împotriva „omului celui mai blând de pe faţa întregului pământ”. Dar, ce luase Moise asupra lui? O singură aruncătură de ochi asupra istoriei acestui iubit slujitor al lui Dumnezeu, ar fi de ajuns pentru un om nepărtinitor sa se încredinţeze, că Moise, în loc să caute cu orice preţ să-i se dea însărcinări pline de vază şi de răspundere, s-a arătat gata să nu le primească atunci când i s-au înfăţişat şi s-a simţit copleşit sub greutatea lor, când i s-au pus pe umeri. Aşa fiind, se înţelege că acela, care învinovăţea pe Moise şi-a luat prea multe pe seama lui, dădea dovadă că nu cunoştea câtuşi de puţin sufletul şi firea adevărată a acestui om. Despre acela care a putut să spună lui Iosua: „Eşti gelos pentru mine? Să dea Dumnezeu ca tot poporul Domnului să fie alcătuit din prooroci şi Domnul să-şi pună Duhul Lui peste ei!” nu se poate spune niciodată că a căutat să pună mâna pe însărcinări pline de vază.
Pe de altă parte, dacă Dumnezeu alege şi pune deoparte pe cineva pentru o lucrare, dacă El îşi curăţeşte un vas şi-l face bun pentru o anumită întrebuinţare, la ce bun să vorbeşti de rău darul şi slujba încredinţată cuiva de Dumnezeu? Ce lucru nebunesc! „Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer.” (Ioan 3:27). Zadarnic dar se înşeală cineva că este sau are ceva, dacă nu-i este dat de sus, O astfel de socotinţă se va prăbuşi odată, căci mai curând sau mai târziu ambiţioşii vor fi puşi la locurile lor şi nimic nu va rămânea, decât ceea ce este de la Dumnezeu.
Core şi ceata lui s-au ridicat prin urmare împotriva lui Dumnezeu, nu împotriva lui Moise şi Aaron. Aceştia fuseseră chemaţi de Dumnezeu, să stea într-un anumit loc şi să împlinească o anumită slujbă şi vai de aceia care li s-ar fi împotrivit şi nu iar fi primit, căci nu ei au dorit acel loc, sau şi-au luai asupra lor acea slujba, ci Dumnezeu i-a sfinţit pentru aceasta
Astfel ar fi trebuit să judece toţi lucrurile. Dar nu puteau să vadă astfel lucrurile răzvrătiţii, care nu se gândeau decât la ei şi căutau cu tot dinadinsul să facă rău adevăraţilor slujitori ai lui Dumnezeu, ca să se înalţe pe ei înşişi. Lucrul acesta îl urmăresc toţi cei ce aţâţă răzvrătirile şi pornesc mişcări de nemulţumire. Adevărata lor ţintă e să ajungă oameni cu vază. Ei vorbesc de drepturile poporului lui Dumnezeu cu îndrăzneală şi în aşa fel, de parc-ar avea dreptate, dar, în toată această străduinţă, nu urmăresc altceva decât să ajungă într-o stare de vază, de care nu sunt vrednici şi stăpâni pe lucruri, asupra cărora n-au nici-un drept.
Şi cu toate acestea lucrurile sunt cât se poate de lămurite. N-avem decât să ne întrebăm: a încredinţai Dumnezeu cuiva un loc şi o lucrare, pe care să o facă? Cine ar putea tăgădui? Dacă-i aşa, nu rămâne decât ca fiecare să-şi recunoască locul şi să-l ia, să-şi recunoască lucrul încredinţat şi să-l facă. Un lucru nebunesc însă se întâlneşte atât de des în lume: atâţia inşi caută să ia locul altuia sau să facă lucrarea pentru care e rânduit altcineva. Şi am văzut lucrul acesta Cercetând capitolul 3 şi 6 al acestei cărţi. De altfel aşa va fi totdeauna. Core avea slujba să şi Moise pe a sa. Pentru ce dar cel dintâi pizmuia pe cel de-al doilea? Nu-i mai puţin nebunesc lucru să învinovăţeşti pe un slujitor îmbrăcat cu darurile lui Hristos şi care primeşte răspunderea întrebuinţării lor, decât sa bagi vină soarelui, lunii şi stelelor, că-şi dau prea mare însemnătate, când strălucesc luminând locul ce le-a fost hotărât.
Acest lucru e de o însemnătate covârşitoare în fiecare adunare, mică sau mare şi în orice împrejurare, în care creştinii sunt chemaţi să lucreze împreună. Greşeşte cel ce-şi închipuie că toate mădularele trupului lui Isus sunt chemate în locuri de frunte şi că fiecare mădular, după bunul său plac, ar putea să-şi aleagă în trup locul pe care-l doreşte. Aceasta este pe dea-ntregul ceva care este rânduit numai de hotărârea lui Dumnezeu.
Aşa, cel puţin, învăţăm destul de lămurit din 1 Corinteni 12:14-18: „Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe. Dacă piciorul ar zice: „Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup”, nu este pentru aceasta din trup?Şi dacă urechea ar zice: „Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt din trup”, nu este pentru aceasta din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? Acum dar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El”. Aici se găseşte adevăratul şi singurul izvor al slujirii în Biserica lui Dumnezeu, în trupul lui Hristos. „Dumnezeu a pus mădularele”. Nu este vorba aici de un om, care rânduieşte pe altul, nu e vorba de un om, care se rânduieşte el însuşi. Trebuie neapărat să fii rânduit de Dumnezeu, căci rânduiala pe care o face un om nu e altceva decât o îndrăzneaţă încălcare a drepturilor lui Dumnezeu.
Astfel, cercetând lucrurile la lumina minunatei învăţături din 1 Corinteni 12, ce am zice noi, dacă picioarele ar învinovăţi mâinile, sau dacă urechile ar învinovăţi ochii, că-şi dau prea mare însemnătate? N-ar fi acesta un lucru, care ne-ar face să râdem? Este adevărat că aceste mădulare au un loc de frunte în trup, dar ne-am întrebat de ce? Pentru că Dumnezeu le-a aşezat acolo „aşa cum a voit El”. Şi ce fac ele în acele locuri de frunte? Lucrul pe care Dumnezeu le-a dai să-l facă. Şi în ce scop? Spre binele întregului trup. Nu este un singur mădular, oricât de neînsemnat ar fi, care să nu aibă un mic folos de pe urma lucrărilor, pe care le îndeplineşte un mădular de frunte. De alta parte, mădularul de frunte se bucură şi el şi trage folos de pe urma lucrării pe care o săvârşeşte mădularul cel mai neînsemnat.
Când ochii îşi pierd puterea de a vedea, fiecare mădular va suferi de pe urma aceasta. Când un mădular cât de neînsemnat nu e în stare să-şi îndeplinească lucrarea sa, şi mădularul de frunte va suferi. Prin urmare nu e nevoie să ştim, dacă am luai mult sau puţin asupra noastră, ci dacă facem lucrarea ce ne-a fost încredinţată şi daca stăm în adevăratul loc, ce ni s-a hotărât. Pe unirea strânsă a tuturor mădularelor, după măsura dată fiecăruia, se întemeiază creşterea şi buna stare a trupului. Dacă nu prindem acest adevăr şi dacă nu stăruim asupra lui, nu e cu putinţă nici-o creştere. Dimpotrivă, ea va fi împiedecată: Ochiul Sfânt este înăbuşit şi întristat, drepturile lui Hristos sunt tăgăduite, Dumnezeu este batjocorit. Orice creştin trebuie să se poarte potrivit acestei orânduieli dumnezeieşti si să înlăture tot ceea ce o întunecă sau o tăgăduieşte.
Felul, în care sunt întocmite şi cârmuite bisericile moarte, ar trebui să fie pentru credincioşi o pildă, de care să se ferească şi tot odată şi o puternică îmbărbătare ca să păzească şi să trăiască după adevărul lui Dumnezeu, căci numai uitarea, părăsirea şi tăgăduirea acestui adevăr, au adus prăpădul în care se află aceste biserici în ziua de azi.