Într-adevăr, „ce înfricoşat lucru e să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu”. „Dumnezeu e nespus de temut în adunarea sfinţilor, El este înfricoşat în mijlocul celor ce-L înconjoară”. „Căci Dumnezeul nostru este un foc mistuitor”. Ce bine ar fi fost pentru Core, să se fi mulţumit cu slujba sa de levit, care nu era deloc lipsită de cinste. Dimpotrivă, ca Chehatit trebuia să poarte vasele cele mai de preţ ale altarului. El însă dorea să ajungă preot şi de aceea a fost înghiţit de pământ. Dar nu numai atât. De abia se închisese pământul, după ce înghiţise pe răzvrătiţi, când deodată „un foc a ieşit de la Domnul şi a mistuit pe cei două sute cincizeci de oameni, care aduceau tămâia”. Aceasta a fost o întâmplare plină de groază, o arătare înfricoşată a judecăţii lui Dumnezeu asupra ambiţiilor şi dorinţelor nesăbuite ale omului. În zadar se ridica bietul om împotriva lui Dumnezeu, căci El stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har. Ce nebunie pe viermii pământului, să se ridice ei împotriva Dumnezeului Atotputernic.

Dacă şi Core şi tovarăşii săi de răzvrătire ar fi fost smeriţi supuşi lui Dumnezeu, mulţămiţi cu starea în care i-a aşezat Dumnezeu, stare pe cât de smerită pe atât de strălucită, ar fi fost cinstiţi de Dumnezeu şi n-ar fi umplut inimile fraţilor lor de groază şi de jale. Au voit să ajungă ce nu trebuiau şi de aceea au căzut în prăpastie. Sub cârmuirea lui Dumnezeu, mândria este urmată neapărat de nimicire. Cercetarea capitolul 16 din Numeri ne învaţă ce mare preţ are înaintea lui Dumnezeu o inimă smerită. Trăim în nişte vremuri, când omul caută să se ridice tot mai sus. „Tot mai sus” este o ţintă foarte obicinuită acum. Să luam seama cum o înţelegem şi cum o împlinim. „Oricine se înalţă va fi smerit”. Dacă ne supunem orânduielii ce domneşte în împărăţia lui Dumnezeu, vom vedea că singurul mijloc, prin care ne putem înălţa, este să ne smerim. Acela, care sade acum în locul cel mai slăvit din ceruri, a luat de bună voie, aici, pe pământ, locul cel mai smerit (Filipeni 2:5-11).

Iată pilda noastră, a creştinilor. Aici se găseşte leacul dumnezeiesc împotriva mândriei şi ambiţiei aducătoare de răzvrătire a oamenilor acestei lumi. Nimic nu-i mai trist decât sa vezi, între cei ce mărturisesc ca urmează pe Cel blând şi smerit cu inima, pe cineva îngâmfat, încrezut şi nestatornic. Singurul leac împotriva mândriei şi mulţumirii de tine însuti e a te cerceta cât mai des, căutând să fii numai tu singur cu Dumnezeu. O, de ne-am cunoaşte toate ascunzişurile inimii! Domnul să-şi arate mila Sa şi să ne facă smeriţi în toate căile noastre, să ne facă să ne întemeiem numai pe El şi să nu mai punem nici un preţ pe noi înşine!