Creştinul trebuie să se supună totdeauna gândurilor lui Dumnezeu, descoperite nouă în Cuvântul Său.
Să faci din împrejurări o îndreptăţire pentru a păcătui sau pentru a nu ţinea seamă de adevărul lui Dumnezeu, înseamnă să te joci cu descoperirea dumnezeiască şi să arunci asupra lui Dumnezeu vina neascultării tale. Dar despre acest lucru doar am amintit aici, întrucât este legat de capitolul pe care-l cercetăm mai departe.
„Când a auzit Moise lucrul acesta, a căzut cu faţa la pământ” (Numeri 16:4) Era cel mal bun lucru, pe care l-ar fi putut face. Nu e bine niciodată să cauţi să întinzi vorba şi să te dezvinovăţeşti faţă de nişte oameni nemulţămiţi şi răzvrătiţi. E mult mai bine să-i laşi în mâna Domnului, căci, de fapt, cu El au a face. Când Dumnezeu aşează pe cineva într-un loc şi-i dă o anumită lucrare de făcut, dacă oamenii îi caută ceartă, din pricina ascultării lor de Dumnezeu, atunci ei nu se ceartă cu un om, ci cu însuşi Dumnezeu, care va şti s-o curme după înţelepciunea Sa. Această încredinţare dă o linişte sfântă şi o putere deosebită slujitorului Domnului, ori de câte ori oameni pizmaşi şi răzvrătiţi se ridică împotriva lui.
De altfel nu e cu putinţă sa ai slujba la un loc de frunte sau să fii folosit de Dumnezeu într-un fel deosebit, fără să întâmpini din timp în timp loviturile unor oameni nemulţumiţi, pentru că nu pot să vadă pe cineva într-un loc mai de frunte decât ei. Dar cel mai bun mijloc, prin care poţi răspunde unor astfel de oameni, e să-ţi pleci capul în smerenie cu simţământul nimicniciei tale şi apoi fii încredinţat că valul răzvrătirii ce se va ridica asupra ta nu va fi în stare să-ţi facă nici-un rău.