Cele din urmă versete din capitolul nostru arată într-un chip izbitor inima firească a omului, care nu se poate îmbunătăţi cu nici-un chip. Ai crede că din lucrurile atât de înfricoşate petrecute cu puţin mai înainte, poporul a învăţat lecţii adânci, pe care nu le poate uita niciodată. Văzând pământul deschizându-şi gura, auzind ţipetele sfâşietoare ale răzvrătiţilor, care i-a înghiţit adâncul, văzând focul Domnului coborându-se şi mistuind într-o clipă doua sute cincizeci de căpetenii ale adunării, fiind martorul unei dovezi atât de izbitoare ale judecăţii dumnezeieşti, unei astfel de arătări a puterii şi măreţiei lui Dumnezeu, acest popor ar fi trebuit să umble smerit, fără să mai auzi din nou în corturile lor vorbe de nemulţumire şi să vezi între ei porniri la răscoală. Firea omului însă e atât de rea, încât nu-i cu putinţă vreo îmbunătăţire. Acest adevăr este spus în fiecare filă din Cuvântul lui Dumnezeu şi în chip izbitor mai ales în cele din urmă versete ale capitolului 16: „A doua zi, toată adunarea copiilor lui Israel a cârtit împotriva lui Moise şi împotriva lui Aaron, zicând: „Voi aţi omorât pe poporul Domnului!” Pe când se strângea adunarea împotriva lui Moise şi împotriva lui Aaron, şi pe când îşi îndreptau privirile spre cortul întâlnirii, iată că l-a acoperit norul, şi s-a arătat slava Domnului. Atunci Moise şi Aaron au venit înaintea cortului întâlnirii. Şi Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Daţi-vă la o parte din mijlocul acestei adunări, şi-i voi topi într-o clipă!” Ei au căzut cu feţele la pământ (Numeri 16: 41-45)!

Iată pentru Moise un nou prilej să mijlocească pentru alţii. Adunarea întreagă este din nou ameninţată să fie grabnic nimicită. Părea că nu mai e nici-un chip de scăpare, îngăduinţa lui Dumnezeu părea că s-a isprăvit. Sabia judecăţii e gata să cadă peste întreaga adunare şi abia acum se vede că poporul nu găseşte scăparea în nimic altceva, decât în acea preoţie pe care o dispreţuise şi că acei oameni, care sunt învinovăţiţi că au omorât pe poporul Domnului, sunt uneltele lui Dumnezeu, care le scapă viaţa. „Ei au căzut cu feţele la pământ; şi Moise a zis lui Aaron: „Ia cădelniţa, pune foc în ea de pe altar, pune tămâie în ea, du-te repede la adunare, şi fă ispăşire pentru ei, căci a izbucnit mânia Domnului, şi a început urgia.” Aaron a luat cădelniţa, cum zisese Moise, şi a alergat în mijlocul adunării; şi iată că începuse urgia printre popor. El a tămâiat şi a făcut ispăşire pentru norod. S-a aşezat între cei morţi şi între cei vii, şi urgia a încetat. Patrusprezece mii şapte sute de inşi au murit de urgia aceasta, afară de cei ce muriseră din pricina lui Core. Aaron s-a întors la Moise, la uşa cortului întâlnirii. Urgia încetase.” (Numeri 16:45-50).

Această preoţie atât de dispreţuită a fost în stare să scape poporul îndârjit şi răzvrătit. E un lucru nespus de binecuvântai în aceste versete din urmă. Aaron, singurul preot al lui Dumnezeu, se aşează între cei morţi şi cei vii şi din cădelniţa lui se înalţă până la Dumnezeu un nouraş de tămâie, icoana vădita a Aceluia, care e mai mare decât Aaron, aducându-se pe Sine jertfă de ispăşire deplină, pentru păcatele poporului Său, se află acum înaintea lui Dumnezeu în mireasma Fiinţei şi lucrării Sale.

Preoţia singură a putut să călăuzească poporul prin pustie, în ea se află izvorul bogat şi binefăcător al harului dumnezeiesc. Numai datorită mijlocirii, făcute de marele preot, poporul a scăpat de grozavele urmări ale cârtirilor lui de răzvrătire. Dacă el s-ar fi purtat cu ei cum ar fi cerut dreptatea, n-ar fi avut decât să zică, „îngăduie-mi, şi-i voi nimici într-o clipă”.

Astfel este vorbirea curatei şi neînduplecatei dreptăţi. Lucrarea dreptăţii este nimicirea grabnică. Mântuirea este pe de-a-ntregul lucrarea minunată şi singura în felul ei a îndurării lui Dumnezeu, „îndurări împărăţind prin dreptate”. Dacă Dumnezeu, faţă de poporul Său, Sar fi purtat numai cu dreptate, Numele Său n-ar fi fost deplin mărit, deoarece Numele Său cuprinde în el pe lângă dreptate şi alte însuşiri cum sunt: dragostea, bunătatea, îndurarea şi o mila adâncă şi nesfârşită pentru oameni. Niciuna din aceste însuşiri n-ar fi fost cunoscute, dacă poporul ar fi fost nimicit într-o clipă şi prin urmare Numele lui Dumnezeu n-ar fi fost mărit s-au nu s-ar fi arătat cum era într-adevăr. „Din pricina Numelui Meu, sunt îndelung răbdător, pentru slava Mea Mă opresc faţă de tine, ca să nu te nimicesc. Iată, te-am pus în cuptor, dar nu te-am găsit argint; te-am lămurit în cuptorul urgiei. Din dragoste pentru Mine, din dragoste pentru Mine vreau să lucrez. Căci cum ar putea fi hulit Numele Meu? Nu voi da altuia slava Mea” (Isaia 48:9-11).

Ce lucru de preţ că Dumnezeu lucrează fată de noi, pentru noi şi în noi, ca să-Şi preamărească Numele Său! Ce lucru minunat că slava Sa străluceşte pretutindeni şi mai ales nicăieri nu s-a arătat mai deplin, decât în măreţul plan, alcătuit în inima Sa, în care Se descoperă ca „Dumnezeu este drept şi Mântuitor”. Ce nume de preţ pentru un biet păcătos pierdut! în el se cuprinde tot de ce are nevoie omul pentru vremea de acum ca şi pentru veşnicie. El scoate pe păcătos din adâncimea păcătoşeniei sale, ca pe un osândit vrednic de iad, îl poartă prin feluritele lupte, încercări şi dureri ale pustiului şi în cele din urma îl duce sus, în locaşul fericit şi binecuvântat, unde păcatul şi întristarea nu pot pătrunde niciodată.