Aici vedem pricina adevărată a acestei grozave răzvrătiri. Vedem aici pe omul care a aţâţat-o şi în acelaş timp şi lucrul pe care la dorit. Moise se îndreaptă spre Core şi-l învinovăţeşte că a dorit să ajungă preot. E însemnat lucru ca, cititorul să prindă bine aceasta, după învăţătura Scripturii, şi de aceea e bine sa ştie cine era Core, ce lucrare avea de îndeplinit şi care era locul, pe care-l dorea cu atâta patimă.
Trebuie să ştim toate aceste lucruri, dacă vrem să înţelegem cum se cuvine cuvintele din Iuda: «răscoala lui Core”.
Cine era Core? Un levit, care era chemat să slujească şi sa înveţe pe altul: „Ei învaţă pe Iacov poruncile Tale şi pe Israel legea Ta” (Deuteronom 33:10). „Dumnezeul lui Israel v-a ales din adunarea lui Israel lăsându-vă să vă apropiaţi de El, ca să fiţi întrebuinţaţi la slujba cortului Domnului şi să vă înfăţişaţi înaintea adunării ca să-i slujiţi”. Iată cine era Core şi care era lucrarea, pe care trebuia s-o săvârşească el. Dar ce dorea altceva? Preoţia. „Acum mai voiţi şi preoţia?” Cine ar privi lucrurile doar pe deasupra, n-ar putea să vadă că aici Core căuta ceva pentru el însuşi. S-ar părea că apără drepturile întrege-i adunări şi când colo Moise, prin Duhul lui Dumnezeu, dă de gol pe acest om şi arată că acesta era doar un temei, de care vrea să se slujească, pentru ca să pună mâna pe preoţie. E bine să nu trecem cu vederea lucrul acesta. Aşa se întâmplă mai totdeauna: cei ce vorbesc mereu de slobozenia şi drepturile poporului lui Dumnezeu, nu urmăresc decât ridicarea lor şi interesele lor. Nemulţămiţi cu lucrarea încredinţată lor, ei caută locuri, care nu li se cuvin. Lucrul acesta nu se vede dintr-odată, dar Dumnezeu ne va face să-l vedem mai curând sau mai târziu, căci El este Acela care cântăreşte şi judecă tot ce se pune la cale. Nimic nu-i mai urât şi mai de osândit, în adunările copiilor lui Dumnezeu, decât să cauţi un loc pentru tine însuţi. Vai de cel care urmăreşte astfel de lucruri, căci în cele din urmă va fi dat de ruşine. Lucrul cel mai de căpetenie pentru fiecare este să fie găsit la locul său, făcând lucrarea, ce i s-a încredinţat, şi cu atât mai de preţ va fi această lucrare, cu cât se va face cu smerenie, fără zgomot şi în pace.
Core nu învăţase însă acest lucru. Nemulţumit de locul, pe care-l avea şi de slujba pe care i-o încredinţase Dumnezeu, năzuia după un lucru, ce nu i se cuvenea câtuşi de puţin. Voia să ajungă preot. Păcatul său era acela că s-a răzvrătit împotriva preotului rânduit de Dumnezeu. Aceasta este „răscoala lui Corespunzător”.
Lucrul acesta nefiind bine înţeles, ţi-e dat să vezi uneori că sunt învinovăţiţi de acest păcat toţi aceia, cari caută să pună în lucrare vreun dar încredinţat lor de Căpetenia Bisericii, adică de Hristos. Ei bine, o astfel de judecată e cu totul greşită, şi neîntemeiată. Să luăm de pildă, pe cineva, căruia Hristos, în chip vădit i-a încredinţat darul vestirii Evangheliei. Putem noi să-l învinovăţim de păcatul lui Core, pentru că în puterea trimeterii şi darului încredinţat lui de Dumnezeu, porneşte să vestească Evanghelia? Trebuie s-o vestească sau nu? Este darul lui Dumnezeu şi chemarea Sa de ajuns? E un răzvrătit cel ce vesteşte Evanghelia în astfel de împrejurări?
Acelaş lucru se poate spune şi despre un păstor de suflete sau despre un învăţător în cele sfinte, după Cuvântul lui Dumnezeu. Poate un astfel de om să fie învinovăţit de păcatul lui Core, din pricină că pune în lucrare darul deosebit, pe care l-a primit de la Căpetenia Bisericii? Nu poate darul lui Hristos să facă pe cineva slujitor? De ce mai are nevoie, ca să slujească? Nu e lămurit pentru orice minte sănătoasă, pentru oricine primeşte să fie învăţat de Scriptură,că un dar, primit de sus, este tot ce trebuie ca să facă din cineva un slujitor al lui Dumnezeu? Şi nu e apoi, pe de altă parte, tot atât de lămurit, că un om poate sa aibă tot ce e cu putinţă, dar, daca n-are acest dar din partea Căpeteniei Bisericii, nu este un slujitor al lui Dumnezeu? Mărturisim că nu putem să înţelegem cum de se mai pot naşte nedumeriri în privinţa unor lucruri atât de lămurite.
În legătura cu cele spuse mai sus, s-ar putea spune că sunt daruri, care privesc numai pe anumiţi inşi, spre a sluji în Biserică. (Evanghelistul îşi pune în lucrare darul său în afară de Biserică. Prin slujba sa, sufletele, care primesc pe Domnul, se adaogă la turma Sa.) Fără îndoială însă că orice mădular, al trupului lui Hristos are de împlinit o slujbă, are de făcut un anumit lucru. Asta o înţelege orice creştin înţelept. Creşterea trupului apoi nu se datorează numai câtorva mădulare de căpetenie, ci este urmarea lucrării pe care o fac toate mădularele, fiecare la locul şi la rândul său, după cum citim în Efeseni 4:15-16: „Ci credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce da fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste”.
Cât priveşte însă darurile deosebite, cum ar fi, de pildă, acela de evanghelist, păstor de suflete, sau învăţător, numai Hristos este Cel care le dă. Când cineva a primit astfel de daruri, prin aceasta a ajuns să fie un slujitor al lui Dumnezeu (Efeseni 4:11-12; 1 Corinteni 12:11). Pe de altă parte, să se ştie că toată învăţătura şi buna creştere, toate aşezămintele şi şcolile omeneşti de pe faţa pământului nu sunt în stare să facă din cineva un evanghelist, un păstor de suflete, sau un învăţător, dacă un astfel de om n-a primit acest dar de la Capul Bisericii, de la Hristos. Socotim că am spus destul pentru a dovedi cititorului că este o mare greşeală să învinovăţeşti pe oameni de grozavul păcat al lui Core, din pricină că pun în lucrare darurile, care le-au fost date de Capul Bisericii. Vai de ei dacă le-ar ţinea în nelucrare.
Este însă o mare deosebire între slujbă şi preoţie. Core nu năzuia să fie slujitor, căci era. El dorea să ajungă preot. Acest lucru însă nu era cu putinţă, preoţia era hărăzită lui Aaron şi familiei sale.
Cineva, care n-ar fi făcut parte din această familie şi ar fi adus jertfe, s-au ar fi împlinit vreuna din slujbele preoţeşti, era socotit ca un călcător al unor drepturi pe care nu le avea. Aaron însă era icoana închipuitoare a Marelui şi Singurului Preot, care s-a înălţat la ceruri, Isus, Fiul lui Dumnezeu. Cerurile sunt locurile unde îşi îndeplineşte El slujba. „Daca ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot” (Evrei 8:4). „Căci este vădit că Domnul nostru a ieşit din Iuda, seminţie, despre care Moise n-a zis nimic cu privire la preoţie” (Evrei 7:14). Astăzi nu e preoţie pe pământ, afară numai în înţelesul că toţi credincioşii suni preoţi. Astfel citim în Petru: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9). Orice creştin e preot în înţelesul acestui verset. Cel mai neînsemnat credincios în Biserica lui Dumnezeu este preot, aşa cum era şi Pavel.
Aceasta nu este o urmare a destoiniciei sau a învăţăturii cuiva în anumite aşezăminte sau şcoli omeneşti, ci e o stare în care te aşează numai Dumnezeu. Toţi credincioşii sunt preoţi şi deci chemaţi să aducă jertfe duhovniceşti după cum se spune în Evrei 13:15-16: „Prin El să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care mărturisesc Numele Lui. Şi să nu daţi uitării binefacerea şi dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea îi plac”.
Astfel se înfăţişează preoţia creştină. Cititorul e rugat să ia seama cu multa luare aminte că, daca doreşte o altfel de preoţie decât aceasta, dacă născoceşte o altă slujbă preoţeasca, dacă îndreptăţeşte întemeierea unei alte cete de preoţi, dacă socoteşte că o asemenea ceata e ceva deosebit faţă de ceilalţi creştini, dacă se împacă cu gândul că un anumit număr de oameni trebuie pus deoparte şi orânduit să lucreze în folosul semenilor lor s-au să împlinească în locul lor slujbe de închinare şi rugăciune s-au orice altă slujbă preoţească înaintea lui Dumnezeu, prin aceasta se face vinovat de păcatul lui Core. Nu vorbim aici de nici-o persoană, ci numai de o astfel de orânduire, în care sămânţa păcatului e cât se poate de vădită. Rodul unei astfel de seminţe nu va întârzia să ajungă la deplină creştere.
Cititorul ar trebui să fie cu cea mai mare luare aminte în cercetarea acestui adevăr, care în aceste vremuri mai ales, este de o însemnătate covârşitoare. De aceea el trebuie să fie lămurit numai în lumina Sfintelor Scripturi şi nicidecum sub înrâurirea tradiţiei sau a istoriei bisericeşti, care sunt azi adevăraţii vinovaţi de păcatul lui Core? Ceia ce caută să pună în lucrare un dar, oricare ar fi el, hărăzit lor de Capul Bisericii sau aceia care îndeplinesc o slujbă, sau care mărturisesc că sunt în slujba preoţiei, atârnând numai de Hristos însuşi şi nicidecum de vreun om, sau vreun aşezământ omenesc? Aşa stând lucrurile, e nevoie ca acest adevăr să fie cercetat şi lămurit numai în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Să-i cercetam dar în tihnă, cerând lui Dumnezeu să fie de faţă şi să rămânem credincioşi Aceluia, care nu este numai Mântuitorul nostru plin de îndurare, ci şi singurul nostru Domn!
Sfârşitul capitolului ne zugrăveşte în într-un chip izbitor judecata, pe care o face Dumnezeu asupra lui Core şi tovarăşilor săi. Dumnezeu curmă repede pricina ridicată de aceşti oameni răzvrătiţi. Numai istorisirea faptului îţi vâră groază în suflet. Ce trebuie să fi fost însă acolo, când pedeapsa lui Dumnezeu s-a dezlănţuit asupra celor răzvrătiţi? „Pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit pe cele trei căpetenii ale răscoalei, iar un foc ieşit de la Domnul a mistuit pe cei două sute cincizeci de oameni, care aduceau tămâia. (Numeri 16:35).