Aceste două capitole alcătuiesc o parte deosebita prin aceea că în ele ne sunt înfăţişate obârşia, răspunderile şi drepturile pe care le are numai preoţia. Ea este un aşezământ dumnezeiesc. „Nimeni nu-şi ia asupra-şi această cinste, decât dacă este chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron”. Acest lucru este bine arătat în capitolul 17.
Ce înţelepciune fără seamăn străluceşte în această orânduire! Pricina e cu desăvârşire scoasă din mâinile omului şi pusă acolo unde trebuia, adică în mâinile Dumnezeului Celui viu. Nu mai e vorba aici de un om, care se orânduieşte pe sine, s-au orânduieşte pe altul, ci vedem pe Dumnezeu alegând un om şi aşezându-l într-o slujbă pe care El a întemeiat-o, într-un cuvânt, pricina trebuia astfel curmată, încât orice cârtire să fie înăbuşită pentru totdeauna şi nimeni să nu mai poată învinovăţi pe marele preot al lui Dumnezeu, că şi-a luat asupra sa o însărcinare, care nu i se cuvenea. Voinţa omului nu putea să facă nimic, în împrejurarea aceasta atât de însemnată. Douăsprezece toiege, toate la fel au fost aduse înaintea lui Dumnezeu. Omul s-a dat la o parte şi a lăsat pe Dumnezeu să lucreze. N-a fost loc nici prilej pentru amestecul omului. În singurătatea desăvârşită a cortului întâlnirii, departe de orice gând omenesc, pricina atât de însemnată a preoţiei, avea să fie lămurită prin hotărârea dumnezeiască, apoi odată lămurită în chipul acesta, nimeni nu mai putea s-o ridice vreodată din nou.