Cele din urmă versete ale capitolului 17 ne dau o dovadă puternică de repeziciunea cu care trece omul de la un lucru la altul, cu totul potrivnic. În capitolul 16, am văzut o trufie plina de îndrăzneala chiar în faţa măreţiei lui Dumnezeu, când te-ai fi aşteptat, mai mult ca oricând, să vezi o adâncă smerenie. Aici, în faţa harului dumnezeiesc şi a bogăţiilor Sale, vedem teamă şi neîncredere.
Aşa se întâmplă totdeauna. Firea omenească nu înţelege nici sfinţenia, nici îndurarea. Uneori auzi cuvinte ca acestea: „Toată adunarea, toţi sunt sfinţi şi alte ori: „Iată că murim, pierim cu toţii”. Duhul firii pământeşti se semeţeşte, când ar trebui să se smerească şi se arată neîncrezător, tocmai când ar trebui să se încreadă.
Totuşi, toate aceste lucruri, prin bunătatea lui Dumnezeu, ajung să fie un prilej, prin care să ni se arate, într-un chip desăvârşit şi binecuvântat, răspunderile sfinte ca şi drepturile nepreţuite ale preoţiei. Câtă bunătate din partea lui Dumnezeu, că se foloseşte de greşelile poporului Său, spre a-l face să-i cunoască mai adânc căile Sale! Binecuvântat să fie Numele Său, căci numai El e în stare să scoată binele din rău, şi să facă „Din cel ce mănâncă să iasă ce se mănâncă, şi din cel tare să iasă dulceaţă” (Judecători 14:14). „Răscoala lui Core” prilejuieşte o nesfârşită bogăţie de învăţături, date prin mijlocirea toiagului lui Aaron. Asupra lor îndreptăm acum luarea aminte a cititorului.