Ce izbitoare icoană închipuitoare a Aceluia, care trebuia să fie „dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor” (Romani 1:4). Cele douăsprezece toiege erau toate la fel, fără viaţa: dar Dumnezeu, Dumnezeul cel viu a venit şi prin puterea pe care o are numai El, a însufleţit cu viaţă toiagul lui Aaron, care s-a înfăţişat purtând pe el roadele alese ale învierii. Cine ar putea tăgădui lucrul acesta?
Necredincioşii pot să-şi bată joc-şi să pună mii de întrebări, pentru a se dumeri. Credinţa se bucura privind acest toiag, încărcat de roade şi descopere în el icoana închipuitoare a zidirii celei noi, în care toate lucrurile sunt din Dumnezeu, Necredinţa poale să ridice nedumeriri şi să spună că nu-i cu putinţa ca un toiag de lemn uscat să înmugurească, să înflorească şi să facă roade într-o singură noapte. Necredincioşilor şi celor ce au îndoieli, se înţelege, lucrul acesta nu le poate intra în minte. De ce? Pentru ca ei totdeauna înlătură pe Dumnezeu. Să ţinem minte bine lucrul acesta: necredinţa înlătură totdeauna pe Dumnezeu. Ea îşi alcătuieşte judecăţile ei din care scoate apoi încheieri. Nu se află măcar o singură rază de adevărată lumină în tot câmpul de lucru al necredinţei. Ea înlătură singurul izvor de lumină şi lasă inima înfăşurată în umbră şi în bezna întunericului.
E bine ca tânărul cititor să se oprească puţin aici şi să cugete adânc la acest fapt atât de însemnai Să se gândească în linişte şi cu toată temeinicia la urmările nimicitoare ale necredinţei.
Necredinciosul se apropie ca un nelegiuit şi îndrăzneţ „Cum?” de taina toiagului lui Aaron, care a înmugurit, a înflorit şi a făcut roade. Aşa se înfăţişează necredinţa: ridică mii de întrebări, dar nu e în stare să răspundă măcar la una. Ea te învaţă să te îndoieşti de toate şi să nu crezi în nimic.
Necredinţa vine de la Satana, care a fost totdeauna, care e încă şi care va fi până la sfârşit, marele întrebător. El umple inima cu tot felul de „dacă” şi „cum”, cufundând astfel sufletele în întunerecul cel mai adânc. Când izbuteşte să ridice măcar o singură întrebare, el şi-a ajuns ţinta. Totuşi el nu are pic de putere asupra unei inimi smerite, care crede ca Dumnezeu este şi că Dumnezeu a vorbit. Iată răspunsul pe care-l da credinţa întrebărilor celui necredincios, dezlegarea dumnezeiască a tuturor greutăţilor, pe care le ridică necredinciosul. Credinţa aduce necurmat pe Acela, care înlătură totdeauna necredinţa. Ea gândeşte cu Dumnezeu, necredinţa însă gândeşte fără Dumnezeu.
O spunem deci cititorilor creştini şi în deosebi celor tineri: Nu îngăduiţi nici-o întrebare, când a vorbit Dumnezeu! Dacă faceţi lucrul acesta, Satana vă va pune curând sub picioarele sale. Singurul mijloc, prin care vă puteţi împotrivi, este acest răspuns hotărât şi nestrămutat: „Este scris”. Ce folos ar avea omul stând de vorbă cu Satana, cu privire la încercările, simţămintele şi nelămuririle sale? Chipul nostru de a răspunde oricărei nelămuriri trebuie să fie numai şi numai acesta: Dumnezeu este şi El a vorbit. Satana nu poate să facă nimic împotriva acestei puternice dovezi, pe care n-o poate birui, care le nimiceşte pe toate celelalte şi care-l zăpăceşte şi-l pune pe fuga. Acest lucru ne este înfăţişat într-un chip destul de vădit în ispitirea Domnului nostru. Vrăjmaşul, după felul lui obişnuit de a se purta, se apropie de Isus cu o îndoială: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”. Domnul însă nu cumva îi răspunde: Da, ştiu că sunt Fiul lui Dumnezeu, şi am primit mărturia acestui fapt, când s-au deschis cerurile şi când Duhul S-a pogorât şi M-a uns, simt lucrul acesta, cred şi dovedesc că sunt Fiul lui Dumnezeu? Nicidecum. Nu acesta este mijlocul prin care îndepărtează pe ispititor. „Este scris” e răspunsul spus de trei ori, pe care-l dă Omul ascultător şi supus. Acesta trebuie să fie şi răspunsul nostru, dacă vrem să biruim şi noi, la rândul nostru.
Dacă ar întreba cineva dar, cu privire la toiagul lui Aaron: „Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Doar e ceva potrivnic legilor firii. Ar putea Dumnezeu si răstoarne nişte legi, care cârmuiesc firea ce ne înconjoară?” Răspunsul credinţei este nespus de măreţ: Dumnezeu are putere să lucreze cum vrea. Cel ce a chemai lumile din nefiinţă poate într-o clipa să facă să înmugurească, să înflorească şi să dea roade un toiag uscat. Faceţi loc lui Dumnezeu, Dumnezeului adevărat şi viu şi totul dobândeşte o înfăţişare limpede şi luminoasă. Lăsaţi pe Dumnezei la o parte, şi totul se cufundă într-un întunerec adânc. Cine socoteşte că Atotputernicul ziditor al întregii lumi trebuie să se supună legilor firii, nu face altceva decât îi aruncă o hulă nelegiuită. Aceasta e mai rău chiar decât dacă i-ar tăgădui fiinţa. E greu de spus dacă e mai rău necredinciosul care spune, că nu este Dumnezeu, ori cel ce pretinde că Dumnezeu nu poate să facă ce vrea.
Toate aceste judecăţi greşite, întâlnite cu duiumul în zilele noastre, îşi au obârşia în faptul că oamenii, în făurirea unor astfel de judecăţi, înlătură total mărturia Sfintei Scripturi şi despart pe Dumnezeu de ceea ce a făcut El. Mai ales tinerii trebuiesc înştiinţaţi, să ia bine seama la lucrul acesta. Trebuie să li se arate marea deosebire, dintre faptele arătate de ştiinţă şi încheierile, pe care le trag din ele oamenii învăţaţi. Faptul e fapt, oriunde s-ar întâlni: în geologie (ştiinţa care se ocupă cu cercetarea scoarţei pământului), în astronomie (cunoaşterea corpurilor cereşti, soarele, luna, stelele, etc.), sau în orice ramură a ştiinţei, şi deci nu se poate tăgădui, pe când încheierile şi susţinerile învăţaţilor sunt cu totul altceva. Scriptura nu ne aduce niciodată o cât de mică atingere faptelor adevărate pe care le-a putut scoate la iveală ştiinţa! Ea însă va tăgădui adevărul judecăţilor şi încheierilor, pe care le scot unii pretinşi învăţaţi, când ele sunt protivnice adevărului dumnezeiesc. Şi ce nenorocire că se găsesc astfel de oameni! Totuşi, ori de câte ori e nevoie, trebuie să arătăm cu îndrăzneală necredinţa şi să spunem împreună cu apostolul: „Dumnezeu să fie găsit că spune adevărul şi tot omul mincinos”. Să dăm dar Sfintei Scripturi cel dintâi loc în inimile noastre. Să ne plecăm într-o desăvârşită supunere înaintea ei, zicând: „Aşa spune Domnul”, „aşa este scris”, iar nu: „Astfel spune Biserica”, nici, aşa spun preoţii”, nici, „aşa spun oamenii învăţaţi ai Bisericii”. Acesta este singurul nostru scut împotriva necredinţei, care ameninţă să nimicească temeliile gândurilor şi simţirilor creştinilor.