Dar să trecem din nou la cercetarea capitolului nostru.

Astfel a curmat Dumnezeu pricina ridicată. Preoţia este întemeiată pe mila atotputernică a lui Dumnezeu care scoate viaţa din moarte. Iată obârşia preoţiei. N-ar fi slujit la nimic să se fi luat unul din cele unsprezece toiege uscate şi să se facă din el semnul slujbei preoţeşti. Toate puterile omeneşti de sub soare n-ar fi fost în stare să aducă viaţa într-un toiag uscat, s-au să facă din acest toiag o pricină de binecuvântare pentru suflete. Şi iarăşi, pe toate cele unsprezece toiege strânse la un loc, nu se găsea măcar un singur mugur sau o singură floare. Dar acolo se aflau dovezi de preţ despre o putere care dă viaţă, urme înviorătoare de viaţă şi de binecuvântare dumnezeiască, roadele frumos mirositoare ale îndurării, acolo şi numai acolo trebuia să se găsească izvorul slujbei preoţeşti, care avea să călăuzească prin pustie un popor nu numai poftitor, ci şi cârtitor şi încăpăţânat.

Dar de ce toiagul lui Moise n-a fost pus şi el la un loc cu cele douăsprezece? Răspunsul e destul de uşor. Toiagul lui Moise era semnul puterii şi al stăpânirii. Al lui Aaron, însă, e semnul indurării care dă viaţă celor morţi şi care cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi. Puterea şi stăpânirea, singure, nu puteau să ducă poporul prin pustie. Puterea ar fi putut să pedepsească pe păcătoşi, mila şi îndurarea erau însă neapărat trebuincioase unei adunări, alcătuite din oameni, femei şi copii poftitori, slabi şi păcătoşi. Îndurarea, care a putut face ca un lemn uscat să rodească migdale, putea de asemenea să călăuzească pe Israel în pustie. Numai despre toiagul înmugurit al lui Aaron a putut Dumnezeu să spună: „să pui astfel capăt înaintea Mea cârtirilor lor şi să nu moară”. Toiagul stăpânirii putea să nimicească pe cârtitori, toiagul îndurării însă putea să facă să înceteze cârtirile.

Cititorul poate citi cu folos versetul de la începutul capitolului 9 din epistola către Evrei. Apostolul, vorbind de chivotul legământului, spune: „În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise şi tablele legământului”. Toiagul şi mana erau merindele îndurării dumnezeieşti pentru drumurile şi nevoile lui Israel în pustie. Dacă însă ne ducem la 1 Împăraţi 8:9 citim: „în chivot nu erau decât cele două table de piatră, pe care le-a pus Moise în el la Horeb, când a făcut Domnul legământ cu copiii lui Israel, la ieşirea lor din ţara Egiptului”.Călătoria prin pustie fiind sfârşită şi slava zilelor lui Solomon răspândind razele sale asupra ţării, toiagul înmugurit şi mana au fost trecute cu vederea. Nu rămâne decât Legea lui Dumnezeu, temelia nepărtinitoarei Sale judecaţi, în mijlocul poporului Său. Ce bine-ar fi, dacă cititorul ar căuta să prindă înţelesul adânc şi binecuvântat al acestui fapt lămurit, deosebirea dintre toiagul lui Moise şi al lui Aaron.

Am văzut toiagul lui Aaron săvârşind lucrarea sa însemnată de Dumnezeu, în alte timpuri şi în alte împrejurări.

Am văzut ţara Egiptului tremurând sub loviturile strivitoare ale acestui toiag. Urgie după urgie a căzut peste această ţară hărăzită nimicirii, datorită ridicării acestui toiag asupra ei. Am văzut apoi apele mării despicându-se în două, sub puterea acestui toiag, căci era un toiag de putere şi de stăpânire, dar nedestoinic pentru a potoli cârtirile copiilor lui Israel şi să călăuzească poporul prin pustie. Îndurarea singură putea să facă lucrul acesta, îndurarea curată, nesilită de nimeni şi atotstăpânitoare, închipuită prin înmugurirea toiagului lui Aaron.

Acest lemn uscat, mort, era adevărata icoana închipuitoare a stării fireşti a lui Israel şi a fiecăruia dintre noi. În el nu se găsea nici suc, nici viată, nici putere. S-ar fi putut prea bine să se spună: e cu putinţă să iasă de aici ceva bun? Se înţelege că nimic, dacă n-ar fi venit să se atingă de el îndurarea lui Dumnezeu, şi să-l însufleţească cu puterea sa dătătoare de viaţă. Aşa s-a întâmplat cu Israeliţii în pustie, aşa se întâmplă şi cu noi azi. Cum au fost călăuziţi ei, zi după zi? Cum au fost sprijiniţi în toate slăbiciunile şi nevoile lor? Cum le-au fost iertate toate păcatele şi toată nebunia lor? Răspunsul se găseşte în toiagul înmugurit al lui Aaron. Lemnul uscat şi mort era arătarea stării inimii fireşti. Mugurii, florile şi roadele arăta îndurarea vie şi dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu, pe care era întemeiată slujirea preoţească, singura care putea să călăuzească adunarea în pustie.

Tot aşa e şi azi: orice slujire în Biserica lui Dumnezeu este rodul îndurării dumnezeieşti, un dar al lui

Hristos, Capul Bisericii, după cum spune Pavel Galatenilor, vorbind despre el însuşi: „Pavel, apostol nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hristos, şi prin Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi” (Galateni 1:1). După cum se vede, aici este singurul izvor, de unde-şi trage obârşia orice slujire, nu din om. Omul poate sa facă rost de lemne uscate, să le lucreze, să le dea înfăţişarea pe care o vrea, poate să le sfinţească, să le pună într-un anumit loc şi să le împodobească cu numiri, destul de răsunătoare. Dar ce folos? Nu-i de ajuns un singur mugur ca sa arate, daca se găseşte în ele ceva dumnezeiesc? Şi ce slujire poate să aibă loc în Biserică, în lipsa unei astfel de dovezi? Numai darul lui Hristos face dintr-un om un slujitor al Lui. Cu un cuvânt: orice slujire este de la Dumnezeu, nu de la om, ea vine prin Dumnezeu, nu prin om. Noul Testament nu spune nicăieri ca ar fi şi o slujire pentru Dumnezeu, rânduită de om. Orice slujire vine de la Dumnezeu, vorbim aci de darurile slujirii în „Biserica lui Dumnezeu”, nu de însărcinările date în anumite adunări, cum ar fi acelea de prezbiteri sau diaconi.

Aceştia puteau să aibă şi să pună în lucrare un dar deosebit în slujba lor. Aici apostolul Pavel nu ia sfinţit sau nu i-a rânduit vreo dată ca slujitori în astfel de adunări, in vederea unui astfel de dar. Darurile duhovniceşti, oricare ar fi ele, venind de la Capul Bisericii, sunt ceva cu totul deosebit de slujire în însărcinări locale.

E neapărată nevoie să se facă bine deosebirea între un dar duhovnicesc, pentru slujire în Biserica iui Dumnezeu, şi o însărcinare locală. Cu privire la aceste două feluri deosebite de slujire, domneşte în întreaga biserică mărturisitoare, o mare nelămurire. Urmarea acestui fapt este că slujirea nu este înţeleasă, iar mădularele trupului lui Isus nu-şi cunosc nici locul, nici îndatoririle pe care le au. O mai spunem încă odată răspicat, că, în Noul Testament nu se pomeneşte nicăieri de amestecul autorităţii omului, pentru a forma, a alege, a rândui, sau împuternici pe cineva cu daruri, adică cu însărcinări de slujire, în Biserica lui Dumnezeu.

Binecuvântat să fie Dumnezeu! Slujirea în Biserici nu este „de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hristos şi prin Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi”. „Dar fiecăruia din noi, harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos. De aceea este zis: „S-a suit sus, a luat robia roabă, şi a dat daruri oamenilor. Şi acest: „S-a suit”, ce înseamnă decât că înainte Se coborâse în părţile mai de jos ale pământului? Cel se S-a coborât, este acelaşi cu cel ce s-a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate lucrurile. Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4:7-13).

Aici toate treptele darurilor de slujire, de la apostoli şi până la evanghelişti şi învăţători, se aseamănă într-o privinţă şi anume: toate sunt dăruite de Capul Bisericii. Odată dăruite, fac răspunzători pe cei ce, le-au primit, mai întâi faţă de Capul, care este în ceruri şi apoi faţa de mădularele care sunt pe pământ. Gândul că primitorul unui dar vădit de la Dumnezeu ar trebui să fie neapărat recunoscut de autoritatea omenească, este o batjocură adusă lui Dumnezeu, tot atât de mare ca şi aceea, care s-ar fi adus, dacă s-ar fi cerut lui Aaron, să se înfăţişeze înaintea oamenilor, cu toiagul său înmugurit, pentru a fi orânduit de ei în slujba preoţiei.

Aaron era chemat de Dumnezeu şi asta era de ajuns. Şi în zilele noastre, toţi cei ce au primit vreun dar dumnezeiesc, sunt chemaţi de Dumnezeu sa-i slujească şi nu mai au nevoie de nimic altceva, decât să-şi împlinească datoria, punând în lucrare darul, pe care l-au primit.

Slujirea în Biserica lui Hristos este de la Dumnezeu, atât în ceea ce priveşte obârşia ei, cât şi puterea şi răspunderea. Ştim că de acest adevăr nu se va îndoi nici-unul din aceia, care sunt fericiţi să fie învăţaţi numai de Scriptură. Orice slujitor al lui Dumnezeu, oricare-ar fi darul, pe care-l are, trebuie sa poată spune în ceea ce-l priveşte: „Dumnezeu m-a pus în slujbă”. Dar, când cineva se slujeşte de această vorbire fără să fi primit vreun dar de la Dumnezeu, face un lucru tot atât de murdar, daca ni mai rău, ca şi cel ce, având cu adevărat un dar primit de la Dumnezeu, nu-l pune în lucrare, din pricina că aşteaptă încuviinţarea, s-au mai bine zis, împuternicirea omenească.

Copiii lui Dumnezeu pot să vadă uşor un dar duhovnicesc adevărat, pentru că puterea lui se va arăta vădit şi lămurit, acolo unde este pus în lucrare. Mădularele trupului sunt datoare să deosebească slujirile şi să primească pe cele ce sunt date de Dumnezeu, căci sunt răspunzătoare de lucrul acesta, după cum şi mădularele unui trup sunt şi ele răspunzătoare, dacă nu se slujesc de încheieturile lor. Dacă se găsesc însă oameni, care pretind că au vreun dar sau putere de la Dumnezeu, fără însă să le aibă într-adevăr, nebunia lor va fi data de gol curând, în faţa tuturor. Cele spuse aici privesc slujirea şi preoţia. Şi una şi cealaltă au o obârşie dumnezeiasca. Adevărata întemeiere a amândurora ne este zugrăvită de toiagul înmugurit. Aaron putea să spună:. „Dumnezeu mi-a dat preoţia”. Dacă cineva i-ar fi cerut dovezi, ar fi putut să arate toiagul, care purta roade. Pavel putea şi el să spună: „Dumnezeu m-a pus în această slujbă”. Dacă cineva i-ar fi cerut dovezi, el ar fi putut să arate mii de roade vii, ca urmare a lucrării darului său. Astfel trebuie să se petreacă totdeauna, cu orice fel de slujbă. Slujirea nu trebuie să se arate numai în vorbe, s-au să fie numai pe buze, nu, ea trebuie să se arate în fapte şi în adevăr. Dumnezeu nu se uita la vorbe, ci la putere.

Înainte de a trece la lămurirea altor lucruri, socotim că e bine să mai stăruim asupra deosebirii dintre slujire şi preoţie. Păcatul lui Core era acesta: nemulţumit că era numai slujitor, voia cu orice chip să ajungă preot. Păcatul acesta paşte întreaga creştinătate. În loc să se mulţumească cu slujirea Noului Testament şi să-i îndeplinească sarcinile legate de ea, oamenii au făcut din ea o preoţie, o ceată preoţească, ale cărei mădulare trebuie să se deosebească de fraţii lor, prin felul lor de a se îmbrăca, prin numirile pe care şi le dau şi prin drepturile şi îndatoririle de care se bucură numai ei.

Învăţătura binecuvântata a Noului Testament e cu totul potrivnică unei astfel de zăpăceli. N-avem decât să cercetăm: 1 Petru 2:9; Apocalipsa 1:5-6; Evrei 10:19-22; 13:15-16. Pe de altă parte, sfinţii poporului Israel, nici ei măcar, nu vedem în vreun loc, ca ar fi fost îndemnaţi să între în locul în care numai singur marele preot avea voie să intre o dată pe an şi atunci doar pentru câteva clipe. Nicăieri nu vedem ca ar fi fost învăţaţi că ei trebuiau să aducă jertfele s-au să îndeplinească îndatoririle anumite ale preoţiei. Daca şi noi vom primi să fim învăţaţi numai de Scriptura, am scăpa de zăpăceala în care am ajuns din pricină că ne-am lăsat învăţaţi de porunci, învăţături şi rânduieli omeneşti. Nu toţi creştinii sunt apostoli, prooroci, învăţători, păstori sau evanghelişti, toţi însă sunt preoţi. Cel mai neînsemnat mădular al Bisericii este un preot, ca şi Petru, Pavel, Iacov sau Ioan. Aceasta e o stare pe care o are din pricina sângelui lui Hristos şi nicidecum datorită destoiniciei sau puterii sale duhovniceşti. Nicăieri nu se găseşte în Noul Testament vreun loc, în care să se vorbească de o anumita ceată de oameni, care să aibă stare mai ridicată s-au mai apropiată de Dumnezeu, decât ceilalţi fraţi. Lucrul acesta e cu totul protivnic creştinismului, este o tăgăduire neruşinată a poruncilor Cuvântului lui Dumnezeu şi a tuturor învăţăturilor prea iubitului nostru Domn şi învăţător.

Aceste lucruri izbesc înseşi temeliile creştinismului. N-avem decât să deschidem ochii, să privim în jurul nostru şi să vedem urmările ce izvorăsc din amestecul ce se face între slujire şi preoţie.

Nu este departe chiar vremea, în care aceste urmări vor lua o înfăţişare înfricoşătoare şi vor atrage pedepsele cele mai grozave ale Dumnezeului Celui Viu. Până acum noi n-am văzut încă arătându-se pe de-a-ntregul păcatul „răscoalei lui Core” în aşa zisa creştinătate, nu va mai întârzia însă mult şi de aceea înştiinţăm cu tot dinadinsul pe cititorul creştin să ia seama şi să nu cadă în greşeala de a amesteca doua lucruri cu totul deosebite unul de altul: slujirea ţi preoţia. Îl îndemnăm să cerceteze cu luare aminte acest lucru, la lumina Sfintei Scripturi şi să se supună Cuvântului ei dumnezeiesc. Este vorba de un singur aşezământ cu vază, de o orânduială ce pare folositoare, de o slujbă plăcută, păstrată prin predanie, s-au văzută bine de mii de oameni de frunte. Dacă toate acestea nu-şi au un temei în Sfânta Scriptura, nu sunt altceva decât o greşeală, un lucru rău, o cursă drăceasca şi care nu urmăreşte altceva decât să ne doboare sufletele şi să ne depărteze de la simplitatea, care este în Hristos. De pildă, dacă spune cineva că în Biserica lui Dumnezeu este o ceată preoţească, alcătuită din oameni mai sfinţi, mai cu vază şi mai aproape de Dumnezeu decât fraţii lor creştini de rând, ce face altceva decât înviază iudaismul şi-l îmbracă într-o haină creştină! Şi ce urmare are o astfel de încredinţare, decât aceea, ca lipseşte pe copiii lui Dumnezeu de drepturile lor, îi ţine departe de Dumnezei şi le pune pe grumaz lanţurile robiei?

Socotim că am spus destul, cu privire la acest lucru. Cititorul care vrea să cerceteze cu temeinicie această învăţătură, va putea s-o facă mai pe larg el singur.