Cititorul va fi băgat de seamă în acest capitol, ca şi în altele de altfel, că fiecare subiect nou începe prin cuvintele: „Şi Domnul a zis lui Moise, s-au lui Aaron”. Astfel versetele 20-32, ne învaţă că preoţii şi leviţii închinătorii şi lucrătorii lui Dumnezeu nu trebuiau să aibă moştenire printre copiii lui Israel, ci trebuiau să atârne numai de Dumnezeu, pentru întreţinerea şi nevoile lor. O stare dintre cele mai binecuvântate. Nimic nu poate fi mai atrăgător, ca tabloul înfăţişat aici. Copiii lui Israel trebuiau să-şi aducă darurile lor şi să le pună la picioarele Domnului, care, în îndurarea Sa fără margini, poruncea lucrătorilor Săi, să strângă aceste daruri de preţ, roadele iubirii poporului Său, şi să le mănânce înaintea Sa cu inimi recunoscătoare. Iată ce loc aveau el în cercul binecuvântărilor: Dumnezeu se îngrijea de toate nevoile poporului Său. Acesta apoi avea cinstea să facă parte din roadele dăruite de dărnicia lui Dumnezeu, preoţilor şi leviţilor. Aceştia din urmă, la rândul lor, aveau harul să guste plăcerea aleasă, de a aduce laudă şi mulţămire lui Dumnezeu, pentru bunurile pe care le răspândise peste ei. Ce orânduire dumnezeiască! Iată aici ce trebuie să înfăptuim noi totdeauna în Biserica lui Dumnezeu, pe pământ. După cum am văzut, poporul lui Dumnezeu ne este arătat, în această carte, sub două înfăţişări deosebite şi anume: ca lucrător şi ca închinător. Sub toate aceste înfăţişări, el ni se arată într-o atârnare desăvârşita de Dumnezeul cel viu. În luptele noastre, în lucrul nostru, în slujba noastră de închinare, atârnăm de Dumnezeu. „Toate Izvoarele noastre sunt în El”. Ce ne trebuie mai mult? Să ne îndreptăm spre om, sau spre lume, ca să avem sprijin şi cele trebuincioase? Să ne ferească Dumnezeu de una ca asta! Singura noastră ţinta să fie să dăm dovadă, în toată viata noastră, în orice parte a lucrului nostru, că Dumnezeu este de ajuns inimilor noastre.
Ce trist, când vezi pe copiii lui Dumnezeu şi pe slujitorii lui Hristos aşteptând de la lume mijloacele lor de trai, s-au tremurând la gândul că aceste mijloace le-ar putea lipsi.
Să încercăm numai să ne închipuim Biserica lui Dumnezeu, in zilele lui Pavel, sprijinindu-se pe stăpânirea romană, ca să-şi întreţină prezbiterii, învăţătorii şi evangheliştii săi. Nu, drag cititor. Biserica privea pentru toate nevoile la Căpetenia ei dumnezeiască, care este în ceruri şi la Duhul Sfânt, care este pe pământ. De ce ar fi altfel acum? Lumea este totdeauna lume, iar Biserica, nefiind din lume, nu trebuie să caute aurul său argintul lumii. Dumnezeu va îngriji de poporul Său şi de slujitorii Săi, numai ei să se încreadă în El. Să fim încredinţaţi că darul lui Dumnezeu preţuieşte cu mult mai mult pentru Biserică decât darul pe care-l dă stăpânirea. Ba mai mult decât atât: în ochii unui creştin duhovnicesc alăturarea între unul şi celălalt nici nu se poate face.
O, de şi-ar îndrepta inimile, cu tot dinadinsul spre aceste lucruri sfinţii lui Dumnezeu şi slujitorii lui Hristos! Domnul Isus să ne dea harul să dăm dovadă în viaţa noastră de fiece clipă şi în faţa unei lumi nelegiuite, necredincioase şi fără Hristos, că Dumnezeul cel viu ne este El singur de ajuns ca să îngrijească de nevoile noastre!