Întorcându-ne acum la fiii lui Aaron, vom cugeta asupra bogăţiei lucrurilor de hrana, dăruite lor din bunătatea lui Dumnezeu şi asupra deosebitelor însărcinări ce le-au fost încredinţate, în legătură cu slujirea lor preoţeasca.

Aici poporul lui Dumnezeu ne este arătat sub altă înfăţişare şi anume: nu ca lucrător, ci ca închinător, nu ca levit, ci ca preot. Toţi credincioşii, toţi copiii lui Dumnezeu sunt preoţi. Un corp preoţesc deosebit de ceilalţi creştini, este un lucru nu numai necunoscut în creştinism, dar chiar cu totul protivnic

duhului său.

Acest adevăr l-am cercetat mai înainte şi am arătat şi feluritele locuri din Scriptură, care vorbesc de lucrul acesta. Noi avem un singur Mare Preot, care a străbătut cerurile, căci, dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot (vezi Evrei 4:14; 8:4). „Domnul nostru a ieşit din Iuda, seminţie despre care Moise n-a zis nimic cu privire la preoţie” (Evrei 7:14). Prin urmare, un preot care slujeşte pe pământ este o tăgăduire făţişă a adevărului Scripturii şi o desăvârşită nimicire a faptului minunat, pe care s-a întemeiat creştinismul: răscumpărarea deplina. Dacă e nevoie acum de un preot, să aducă jertfe pentru păcate, s-ar înţelege ca răscumpărarea nu s-a săvârşit pe deplin. Scriptura însă, în sute de locuri, mărturiseşte ca răscumpărarea s-a săvârşit pe deplin, deci noi nu mai avem nevoie să aducem jertfe pentru păcat. „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul preasfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei 9:11-12). Mai departe, în capitolul 10, citim: „Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi” (Evrei 10:14) şi: „Şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor”. Dar acolo unde este iertare de păcate, nu mai este nevoie de jertfă pentru păcat” (Evrei 10:17-18).

Aceste locuri din Scriptură lămuresc marea şi însemnata învăţătură a preoţiei şi a jertfei pentru păcat. Creştinii nu trebuie să treacă nepăsători, s-au în chip uşuratic pe lângă ea, fiindcă şade la temelia adevăratului creştinism. Ea cere o adâncă şi stăruitoare luare aminte din partea tuturor celor ce doresc să meargă în lumina unei mântuiri desăvârşite, luând în stăpânire şi păstrând adevărata stare, în care este pus cel ce crede în Domnul Isus. Este în zilele noastre o puternică pornire spre iudaism, în înţelesul că se caută cu îndârjire să se altoiască forme creştine pe vechea tulpină iudaică.

Când sufletele nu sunt bine lămurite s-au statornice, când nu sunt duhovniceşti, când mai sunt stăpânite de duhul Legii, când sunt pământeşti sau întinate de duhul lumii, atunci vezi în astfel de suflete dorinţa de a avea o preoţie omenească. Şi nu e greu să vezi pricina unei astfel de dorinţe. Când omul se găseşte într-o stare, în care el însuşi nu se poate apropia de Dumnezeu, se simte uşurat dacă pune pe un altul, să se apropie de Dumnezeu, în locul său. Este prea adevărat că nici-un om nu se află în starea, în care ar putea să se apropie de un Dumnezeu sfânt, daca nu crede, s-au nu ştie că păcatele sale sunt iertate, dacă nu are un cuget curăţit cu desăvârşire, se află într-o stare de suflet nesigură, posomorită şi legata de lucrurile Legii. Ca să putem intra cu îndrăzneala în locul prea sfânt, trebuie să ştim ce a făcut sângele lui Hristos pentru noi, trebuie să ştim că suntem făcuţi preoţi pentru Dumnezeu şi că, prin puterea morţii ispăşitoare a lui Hristos, suntem aduşi aproape de Dumnezeu şi astfel nu-i este îngăduit nimănui, oricine ar fi el, şi cu atât mai puţin unui număr mic sau chiar unei cete întregi de oameni, să se aşeze între noi şi între Dumnezeul şi Tatăl nostru. „A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său, şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin” (Apocalipsa 1:5-6). „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată „ (1 Petru 2:9). „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1 Petru 2:5). „Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui. Şi să nu daţi uitării binefacerea şi dărnicia; căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac.” (Evrei 13:15-16).

Vedem aici cele doua feluri de jertfe duhovniceşti, pe care noi, ca preoţi, am primit harul să le aducem şi anume: laudă lui Dumnezeu şi binefacere oamenilor. Acest lucru poate să-l înţeleagă şi creştinul de curând întors la Dumnezeu şi cel prea puţin încercat, ca şi cel neînvăţat. S-ar găsi cineva în familia lui Dumnezeu, în casa preoţească a Singurului nostru Mare Preot, care să nu poată să spună din inima: „Domnul să fie lăudat!” s-au care să nu poate să facă cu mâinile sale ceva bun pentru aproapele său?

Iată închinarea şi slujba preoţească, închinarea şi slujba, la care trebuie să ia parte fără deosebire, toţi adevăraţii creştini. Este adevărat că măsura şi puterea duhovnicească pot să fie deosebite, toţi copiii lui Dumnezeu însă sunt făcuţi preoţi, toţi fără nici-o deosebire, pe aceeaşi treaptă.

Capitolul 18 din Numeri ne arata în chip desăvârşii partea dată lui Aaron şi casei sale, ca o Icoană închipuitoare a darului duhovnicesc al preoţiei creştine, Nu putem să citim această istorisire, fără să înţelegem ce parte împărătească este acest dar al nostru, de a fi preoţi ai lui Dumnezeu. „toate darurile din jertfele lor de mâncare, toate jertfele lor de ispăşire, şi toate jertfele pentru vină, pe care Mi le vor aduce: lucrurile acestea preasfinte să fie ale tale şi ale fiilor tăi. Să le mâncaţi într-un loc preasfânt; orice bărbat să mănânce din ele; să le priviţi ca sfinte” (verset 9-10).

Trebuie o mare putere de pătrundere duhovnicească, pentru ca să prindem adâncimea şi însemnătatea acestui loc minunat din Scriptură: să mănânci jertfele de ispăşire şi jertfele pentru vină, înseamnă a te face una cu păcatele altuia. Acesta e un lucru prea sfânt. Nu poate nimeni să se facă una cu păcatul fratelui său. Ca sa mai spunem că a face noi ispăşire pentru el, e un lucru cu neputinţa de împlinit de noi, cred că nu mai e nevoie să spunem. Unul singur a putut să facă lucrul acesta şi binecuvântat să fie pentru totdeauna Numele Său! El a făcut lucrul acesta în chip desăvârşit.

Putem şi noi însă să facem ceva şi anume: sa luăm păcatul fratelui nostru şi să-l înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi chiar al nostru. Lucrul acesta este închipuit prin lucrarea fiilor lui Aaron, care mâncau jertfele de ispăşire într-un loc prea sfânt. Acest lucru îl făceau numai fiii. „Orice bărbat să mănânce din ele”. Aceasta e îndatorirea cea mai de preţ a slujbei preoţeşti. „Să le priviţi ca prea sfinte”. Avem nevoie să fim cât mai aproape de Hristos, pentru ca să prindem înţelesul acestor lucrări şi să le împlinim când este nevoie. Aceasta este o lucrare nespus de minunata, de sfântă şi binecuvântată şi nimeni nu-i poate pătrunde adâncimile ei minunate, decât în faţa lui Dumnezeu.

Pornirea noastră obişnuită este să judecăm, şi să vorbim de rău pe fratele nostru, când a păcătuit, ne purtăm parc-am fi nişte judecători neînduplecaţi şi privim păcatul lui ca un lucru cu care noi n-avem nimic a face. Ce trist! Purtându-ne astfel, lăsăm neîmplinite îndatoririle noastre de preoţi: nu voim sa mâncăm jertfa pentru ispăşire şi pentru vină în locul prea sfânt.

A te face una cu un frate rătăcit, până într-acolo încât să poţi să te încarci cu păcatul său, ca şi cum ar fi al tău şi astfel să-l înfăţişezi, prin Duhul înaintea lui Dumnezeu, iată un rod al harului.

Aceasta este o treaptă înaltă a slujirii preoţeşti, care cere o mare bogăţie de Duh şi o stăpânire deplină a gândului lui Hristos. Numai o inimă duhovnicească va putea înţelege cu adevărat lucrul acesta. O! şi ce puţini sunt printre noi cei cu adevărat duhovniceşti! „Fraţilor, chiar dacă un om ar cade deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel legea lui Hristos” (Galateni 6:1-2). Domnul Isus să ne dea harul să împlinim această „lege” binecuvântată. Ce puţin seamănă ea cu ceia ce se găseşte în noi! Să fim asemenea lui Hristos, în privinţa aceasta, ca şi în orice altă privinţă!