Se poate însă ca cineva să întrebe: Ce trebuie să fac, când m-am întinat cu un lucru necurat? Cum pot scăpa de această întinăciune? Ascultă vorbirea cu tâlc a capitolului 19 din Numeri.

Este o îndoită lucrare înfăţişată în versetele 12-20 şi anume: cea din ziua a treia şi cea din ziua a şaptea. Amândouă erau deopotrivă de trebuincioase, spre a şterge pata dobândită în timpul umblării, din pricina atingerii cu feluritele înfăţişări ale morţii, arătate mai sus. Ce închipuia această îndoită lucrare? Ce lucru îi răspunde din viaţa noastră, în legătură cu Dumnezeu? De bună seamă acesta: Când din pricina lipsei de veghere şi de putere duhovnicească, ne atingem de ceva necurat şi ne murdărim, noi putem să trecem cu vederea lucrul acesta; Dumnezeu însă cunoaşte totul şi în această privinţa. El se îngrijeşte de noi şi veghează asupra noastră, nu ca un judecător aprins de mânie, ci ca un tată plin de iubire, care nu ne va băga nici-o vina, căci toată vina a pus-o pe umerii Aceluia, care a murit în locul nostru. Binecuvântat să fie Numele Său!

Cu toate acestea El nu va lăsa ca noi să nu simţim adânc vina noastră. El este un, păzitor credincios, care ne arată lucrul necurat şi va face lucrul acesta cu atât mai puternic, cu cât îl vom dori mai mult si vom ţinea socoteala de el. Duhul Sfânt ne aduce în fată păcatul săvârşit şi lucrul acesta ne pricinuieşte în inimă întristare şi frământare adâncă. Această frământare poate să ţie mai mult timp. Ea poate ţinea câteva clipe, câteva zile, câteva luni şi chiar câţiva ani. Am cunoscut un tânăr creştin, care a fost nefericit trei ani de zile, din pricină că a făcut o excursie cu nişte prieteni din lume. Această lucrare doveditoare a Duhului Sfânt este înfăţişată prin lucrarea din a treia zi. Duhul ne aduce aminte de păcat şi după aceea ne aduce aminte, cu ajutorul Cuvântului scris, de preţul morţii lui Isus, care a dat răspuns întinăciunii, de care ne-am făcut vinovaţi atât de lesne. Această lucrare a Duhului, prin care suntem spălaţi de orice întinăciune şi prin care a început iarăşi părtăşia cu Tatăl, este închipuită de lucrarea săvârşită a şaptea zi. Să luăm bine seama, că nu e cu putinţa să scăpăm de întinarea păcatului, printr-un alt mijloc, oricare-ar fi el. Putem să căutăm să uităm rana, sau să lăsăm timpului grija să şteargă păcatul din mintea noastră. Degeaba. Nu e nimic mai primejdios decât să te porţi în chipul acesta cu cugetul şi cu drepturile Sfinţeniei.

Lucrul acesta este pe cât de nebunesc, pe atât de primejdios, căci Dumnezeu, în îndurarea Sa, a avut grija să ne lase un mijloc, prin care să ne curăţim de orice întinare, pe care a descoperit-o şi a osândit-o Sfinţenia Sa. Dacă întinarea n-a fost spălată, legătura cu El este rupta: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine” (Ioan 13:8). Ruperea legăturii unui credincios este înfăţişată prin izgonirea unui mădular al adunării lui Israel, din mijlocul ei. Creştinul nu poate niciodată să fie despărţit de Hristos, dar părtăşia sa cu El poate să fie ruptă doar printr-un singur gând vinovat. Trebuie deci ca acel gând vinovat sa fie judecat şi mărturisit, pentru ca astfel întinarea să fie curăţată şi părtăşia cu Ei să fie înnoită.

Drag cetitor, noi trebuie să păstrăm un cuget curat păzit prin sfinţenia lui Dumnezeu, căci altfel vom cădea din credinţă şi în cele din urma ne vom prăbuşi cu totul. Domnul Isus să ne ajute să umblăm în pace şi cu grijă, veghind şi rugându-ne, până ce vom părăsi acest trup al păcatului şi al morţii şi ne vom duce în acel loc binecuvântat şi plin de strălucire, unde păcatul, întinăciunea şi moartea sunt necunoscute!

Cercetând orânduielile levitice, nimic nu te izbeşte mai mult, ca grija plină de gelozie, cu care veghează Dumnezeul lui Israel asupra poporului Său, ca să-l păzească de orice înrâurire stricăcioasă. Din zi până in noapte, fie că sunt treji s-au dorm, în casă sau afară, în sânul familiei s-au în singurătate, ochii Săi erau asupra lor.

El veghea asupra hranei lor, asupra veşmintelor lor, asupra obiceiurilor lor şi asupra treburilor lor gospodăreşti. El îi învăţa cu grijă ce sa mănânce şi ce să bea.

El le-a arătat lămurit gândirea Sa chiar cu privire la mânuirea lucrurilor. Într-un cuvânt, El le-a pus o mulţime de stavile, numai ei să fi luat seama, ca să oprească râurile de întinăciune, care ameninţau să dea peste ei din toate părţile. În toate acestea, vedem lămurit sfinţenia lui Dumnezeu, dar în acelaş timp şi îndurarea Sa purtătoare de grijă. Dacă sfinţenia dumnezeiască nu putea sa sufere nici-o pată pe poporul Său, îndurarea dumnezeiasca apoi s-a îngrijit pe deplin de curăţirea ei. Aceste griji se arată în capitolul nostru sub doua înfăţişări: sângele ispăşitor şi apa pentru stropire.

Ce izvoare de preţ, Dacă n-am cunoaşte nesfârşitele bogăţii ale harului dumnezeiesc, drepturile neînduplecate ale sfinţeniei lui Dumnezeu ne-ar strivi; pe când acum, cunoscând îndurarea Lui, putem să ne bucurăm din toată inima în sfinţenie. Un Israelit putea sa tremure auzind aceste cuvinte: „Cine se va atinge de vreun mort, de vreun trup omenesc mort, să fie necurat timp de şapte zile”. Şi apoi: „Cine se va atinge de un mort, de trupul unui om mort, şi nu se va curaţi, pângăreşte cortul Domnului; acela să fie nimicit din Israel”. Astfel de cuvinte puteau într-adevăr să-i înspăimânte inima. Atunci însă cenuşa vacii şi apa de curăţire îi înfăţişa amintirea morţii ispăşitoare a lui Hristos, primită de inimă, prin puterea Duhului lui Dumnezeu: „Să se cureţe cu apa aceasta a treia zi şi a şaptea zi şi va fi curat dar, dacă nu se curăţeşte a treia zi şi a şaptea zi, nu va fi curat”.

Să luăm seama că nu e vorba nici de aducerea unei noi jertfe, nici de o nouă primire a sângelui. E însemnat lucru să vedem şi să înţelegem bine aceasta. Moartea lui Hristos nu poate fi repetată: „întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu” (Romani 6:9-10). Prin harul lui Dumnezeu, noi suntem părtaşi deplinei lucrări a morţii lui Hristos, dar, fiind împresuraţi din toate părţile de ispite şi de curse, cărora răspund pornirile firii pământeşti, care este încă în noi, având mai mult un vrăjmaş puternic totdeauna la pândă, gata să se repeadă, asupra noastră şi să ne scoată de pe drumul adevărului şi al curăţiei, n-am putea să înaintăm o clipă, daca Dumnezeul nostru, în îndurarea Sa, nu S-ar fi îngrijit de toate nevoile noastre, prin moartea de preţ şi prin mijlocirea atotputernică a Dumnezeului nostru Isus Hristos. Sângele lui Hristos nu numai că ne-a spălat de toate păcatele noastre şi ne-a împăcat cu un Dumnezeu sfânt, dar tot prin el însuşi „avem un mijlocitor la Tatăl, pe Isus Hristos, cel neprihănit”. „El este totdeauna viu ca să mijlocească pentru noi”. Şi „El poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu, prin El”. El este fără-ncetare înaintea lui Dumnezeu pentru noi. El este acolo mijlocitorul nostru şi ne păstrează în starea dumnezeiască desăvârşită, în care ne-a aşezat prin moartea Sa ispăşitoare. Pricina noastră nu poate fi niciodată pierdută, câta vreme se află în mâinile unui astfel de Mijlocitor. Noi suntem una cu El şi El cu noi. Aşa stând lucrurile, cetitor creştin, care ar trebui să fie urmarea tuturor acestor haruri asupra inimilor şi asupra vieţii noastre?

Când ne gândim la moartea şi la arderea jertfei la sânge şi la cenuşă, la jertfa de ispăşire şi la mijlocirea Marelui Preot şi Mijlocitorului nostru, ce înrâurire ar trebui să aibă toate acestea asupra sufletelor noastre? Cum ar trebui să lucreze aceste gânduri asupra cugetelor noastre? Ne vor învăţa ele să nu prea luăm în seamă păcatul? Ne vor face nestatornici şi uşuratici în căile noastre? Cu Nici-un preţ! Putem să fim încredinţaţi de un lucru: Dacă cineva vede în bogăţiile harului dumnezeiesc o îndreptăţire ca să se poarte în chip uşuratic, este dovadă că el cunoaşte foarte puţin, sau mai bine zis nu cunoaşte deloc adevărata fiinţă a harului, înrâurirea sa şi bogăţiile sale.

Ne-am. putea închipui o singura clipă măcar, că cenuşa vacii, sau apa de curăţire făcea pe Israelit fără grija, cu privire ia mersul său? Hotărât ca nu. Dimpotrivă, faptul că se îngrijea astfel să cureţe o pată oarecare, trebuia să-l facă să simtă că e un lucru însemnat să te întinezi cu ceva rău. Grămada de cenuşă, aşezată într-un loc curat, dădea o mărturie îndoită: mărturisea bunătatea lui Dumnezeu şi grozăvia şi urâciunea păcatului. Era dovada că Dumnezeu nu putea să sufere necurăţia în mijlocul poporului Său şi în acelaşi timp; că Dumnezeu a găsit mijlocul, prin care se poate spăla acea necurăţie.

E cu neputinţa ca adevărul binecuvântat al sângelui vărsat, al cenuşii şi al apei de curăţire să fie înţeles şi gustat, fără să lase în inimă groaza de păcat, sub toate înfăţişările. Şi mai putem spune că cine a simţit odată chinul unui cuget mânjit de păcat, nu vrea să se mai mânjească din nou. Un cuget curat este o comoară de preţ, pentru că uşor vezi când s-a întinat cu ceva; pe când un cuget mânjit este o povară foarte grea, întrucât se încarcă tot mereu, cu multă uşurinţă.

Dar, binecuvântat să fie Dumnezeul oricărui har, El s-a îngrijit de toate nevoile noastre în chip desăvârşit şi nu ca să ne facă fără nici-o grijă, ci ca să ne facă veghetori. „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:1-2).