Încă un cuvânt asupra celor din urmă versete ale capitolului nostru. În versetul 18, am văzut că era nevoie de o persoană curată, ca să stropească pe cel necurat. Aici vedem ca şi cel ce făcea stropirea era socotit necurat până seara. Punând faţă-n faţă aceste două lucruri, învăţăm următoarele: Cel ce are a face cu păcatul altuia, chiar dacă face lucrul acesta pentru ca să curate pe aproapele său, se mânjeşte şi el de păcat. Nu este tot atât de vinovat, e drept, dar totuşi nu putem să venim în atingere cu păcatul fără să ne mânjim şi noi. Mai învăţăm apoi că, pentru ca să facem pe altul să se bucure de puterea curăţitoare a lucrării lui Hristos, trebuie să ne bucurăm mai întâi noi înşine. Oricine stropea cu apă de curăţire pe altul, trebuia să-şi spele el însuşi hainele în apă şi apoi seara era curat (versetul 19).
O, de-ar prinde bine inimile noastre lucrul acesta. Să căutăm să trăim fără încetare în simţământul curăţiei desăvârşite, pe care ne-a dat-o moartea iui Hristos şi în care ne ţine lucrarea Sa de Mare Preot, Să nu uităm niciodată că atingerea cu păcatul ne mânjeşte şi pe noi. Aşa era în timpul orânduirilor mozaice, aşa este şi în zilele noastre.