În preot şi în dobitocul adus jertfă, avem o îndoita înfăţişare a Persoanei lui Hristos. El a fost totdeodată şi preot şi jertfă. Totuşi El n-a început să-şi împlinească îndatoririle Sale de preot, înainte de a-şi isprăvi lucrarea Sa ca fiinţă care trebuia să se aducă jertfă. Aşa se lămuresc cuvintele de la sfârşitul versetului 3: „Să fie junghiată înaintea lui”. Moartea lui Hristos a avut loc pe pământ; ea nu putea deci, cu nici-un chip, să fie înfăţişată ca o faptă a preoţiei, întrucât cerul, nu pământul, este locul slujirii Sale ca Mare Preot Apostolul, în epistola către Evrei, spune lămurit în această privinţă: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot, care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul. Orice mare preot este pus să aducă lui Dumnezeu daruri şi jertfe. De aceea, era de trebuinţă ca şi celălalt Mare Preot să aibă ceva de adus. Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot, fiindcă sunt cei ce aduc darurile după Lege” (Evrei 8:1-4).

„Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul preasfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică”. „Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9:11-12, 24). „El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu” (Evrei 10:12).

Aceste locuri din Scriptură puse în legătura cu Numeri 19:3, ne învaţă două lucruri şi anume: moartea lui Hristos nu este o lucrare a slujirii Sale preoţeşti şi că cerul, şi nicidecum pământul, este locul în care se săvârşeşte această slujire. Este însemnat lucru însă sa privim cu luare aminte tot ce caută să dovedească desăvârşirea şi potrivirea uimitoare a Sfintelor Scripturi. Nu este, într-adevăr, uimitor, sa găseşti un adevăr lucind strălucitor în filele Noului Testament, adevăr care să fie cuprins şi în vreo orânduire sau fapt din slujba din Vechiul Testament? Astfel de descoperiri sunt totdeauna bine venite, pentru un ucenic al Cuvântului. Adevărul, fără îndoială, este acelaş oriunde s-ar găsi. Când însă el ni se arată cu o strălucire desăvârşită în Noul Testament, şi pe lângă aceasta, după înţelepciunea dumnezeiască, îl găsim închipuit şi în Vechiul Testament, atunci nu numai că adevărul este întărit astfel, dar dă o puternica dovadă că întreaga Carte are o unitate desăvârşită.

Locul unde se săvârşea moartea dobitocului jertfit trebuie să ne atragă şi el luarea aminte. „S-o scoată din tabără”. Nu numai că preotul şi jertfa la un loc închipuie pe Hristos, dar s-a mai adăogat: „Să fie junghiată înaintea lui”, pentru că moartea lui Hristos nu putea să fie înfăţişată ca o lucrare a preoţiei Sale.

Această minunată potrivire nu se poate găsi decât într-o carte, în care fiecare rând şi fiecare cuvânt izvorăşte chiar din Dumnezeu însuşi. Dacă ar fi fost scris: „El o va înjunghia”, atunci capitolul 19 din Numeri nu s-ar mai fi potrivit cu epistola către Evrei, dar aşa potrivirea cărţii se arată cu măreţie. Să cerem harul de a ne încredinţa bine de lucrul acesta, pentru ca să ne bucurăm de el! De fapt, Isus a pătimit dincolo de poartă: „De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă” (Evrei 13:12). El şi-a ales un loc, în care era cu totul despărţit de lume şi de acolo, glasul Său se îndreaptă către inimile noastre. N-ar trebui să ne gândim noi mai adânc la locul, în care a murit Isus? Ne putem noi mulţumi numai cu darurile izvorâte din moartea Sa, fără să căutăm să avem părtăşie cu El în lepădarea pe care a avut-o din partea lumii? Cu nici-un preţ! „Să ieşim dar afară din „Tabăra”, despre care e vorba aici, este „Iudaismul”. Nu-i mai puţin adevărat că prin ea se poate Înţelege orice sistem religios, făcut de oameni şi cârmuit de duhul şi gândurile acestui veac rău şi stricat. „Să ieşim dar afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui.” (Evrei 13:13). Este o putere uimitoare în aceste cuvinte. Ele ar trebui se trezească tot duhul şi toată fiinţa noastră şi să le facă sa urmărească despărţirea de lume şi o alipire desăvârşită de Mântuitorul nostru, lepădat de oameni. Cum putem noi să-L vedem murind afară din tabără şi sa ne bucurăm de darurile morţii Sale. Rămânând în tabără, fără sa suferim ocara Lui? Să căutăm noi o locuinţă, un loc, un nume şi o stare bună, în această lume, în care Domnul nostru a fost lepădat? Să dorim noi să propăşim în această lume care, ca şi atunci, nici astăzi n-ar îngădui pe Cel Prea Iubit, în care trebuie să ne găsim fericirea noastră vremelnică şi vecinică? Să umblăm noi după cinste, după o stare cu vază înaintea oamenilor, după bogăţie, aici, pe pământ unde Stăpânul nostru n-a avut decât o iesle, o cruce şi un mormânt împrumutat?

Vorbirea inimilor noastre ar trebui să fie: „Departe de noi astfel de gânduri!”. „Departe de noi astfel de lucruri!” O, de-am răspunde cum se cuvine prin harul lui Dumnezeu, acestui îndemn al Duhului: „ieşiţi”!

Cetitor creştin, să nu uiţi niciodată că atunci, când privim moartea lui Hristos, vedem două lucruri şi anume: moartea unei fiinţe ca ispăşire pentru alţii si moartea unui martor al adevărului, o fiinţă jertfită sub mâna omului. El a suferit pentru păcat, pentru ca noi să nu mai suferim niciodată. Binecuvântat să fie Numele Său pentru totdeauna! Suferinţele Sale ca martor, suferinţele Sale pentru adevăr, sub mâna omului, trebuie să fie împărtăşite şi de noi.

„Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci sa şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1:29) – într-adevăr, este un har de preţ să suferi pentru Hristos. Îl preţuim noi? Privind moartea lui Hristos, aşa cum este înfăţişată în orânduirea cu vaca roşie, vedem nu numai ştergerea desăvârşită a păcatului, ci şi judecata asupra acestui veac stricat. „El S-a dat pe sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl” (Galateni 1:4). Aceste două lucruri, aici, sunt unite şi nici noi nu trebuie să le despărţim vreodată. Avem mai întâi judecata păcatului de la rădăcină şi până la cele din urmă ramuri şi apoi judecata acestei lumi. Cea dintâi dă o împăcare deplină unui cuget trudit şi neliniştit, pe când cea de a doua dezleagă inima de legăturile şi înrâuririle amăgitoare ale lumii, în înfăţişările lor cele mal deosebite. Cu alte cuvinte, cea dintâi curăţă cugetul de orice simţământ de vinovăţie, cea de a doua sfărâmă lanţurile care leagă inima de lume.

Se întâlnesc adesea persoane serioase, care au fost aduse sub puterea înduplecătoare şi vie a Duhului Sfânt, dar care n-au cunoscut încă, pentru liniştirea cugetului lor turburat, preţul desăvârşit al morţii ispăşitoare a lui Hristos, care a şters pentru totdeauna păcatele lor şi i-a apropiat de Dumnezeu, iară nici o pata pe sufletul sau pe cugetul lor. Dacă şi cetitorul se găseşte într-o astfel de stare, n-are decât să asculte, cu luare aminte, întâia parte din stihul amintit: „El S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre”. Este un adevăr dintre cele mai binecuvântate, pentru un suflet turburat şi muncit. El dezleagă orice întrebare cu privire la păcatele noastre. Daca este adevărat că Hristos S-a dat pe El însuşi pentru păcatele mele, nu-mi rămâne decât să mă bucur, că păcatele mele sunt toate şterse. Acel care a luat locul meu, care S-a încărcat cu păcatele mele, care a suferit pentru mine, este acum la dreapta lui Dumnezeu, încununat cu slavă. Aceasta îmi este de ajuns. Păcatele mele sunt nimicite pentru totdeauna. Dacă n-ar fi aşa, Hristos n-ar fi acolo, unde este acum. Cununa de slavă, care împodobeşte fruntea Sa cea sfântă, este dovada că păcatele mele sunt cu desăvârşire ispăşite deci, o pace deplină este partea mea, o pace atât de desăvârşita, cum numai lucrarea lui Hristos o poate aduce. Numai să nu uităm niciodată că aceiaşi lucrare, care a ridicat pentru totdeauna păcatele noastre, ne-a smuls din acest veac rău. Aceste două lucruri sunt nedespărţite. Hristos m-a dezlegat nu numai de urmările păcatelor mele, dar şi de puterea de acum a păcatului ca şi de îndemnurile şi înrâuririle acestui sistem, pe care Scriptura îl numeşte „lumea”. Toate aceste lucruri se vor înţelege şi mai lămurit urmând cercetarea capitolului nostru.