Capitolul pe care îl cercetam acum, ne înfăţişează o pildă vrednică de luat în seamă, cu privire la viaţa şi încercările din pustie. Vedem aici pe Moise, slujitorul lui Dumnezeu, trecând prin împrejurările cele mai triste ale vieţii sale. Întâi moare Măria. Aceea, al cărei glas înălţase cântec de biruinţă, în mijlocul întâmplărilor strălucite din capitolul 15 al Exodului, moare, iar rămăşiţele sale sunt îngropate în pustie la Cades. Cântecele s-au pierdut în tăcerea rece a morţii. Măria nu mai poate să cârmuiască jocurile sfinte. Cântase ea frumos în vremurile ei. Găsise într-un chip fericit tonul acelui cântec măreţ de lauda, înălţat pe ţărmul învierii de la Marea Roşie. Cântecul său înfăţişa adevărul de căpetenie al Răscumpărării: „Cântaţi Domnului, căci şi-a arătat slava: A năpustit în mare pe cal şi pe călăreţ” (Exod 15:21).

Într-adevăr, cântecul acesta era pricinuit de un lucru măreţ. Era cel mai potrivit cânt, în acea împrejurare fericită. Acum, însă, prorociţa nu mai este în mijlocul poporului. Cântecul de biruinţă de altădată se schimbă în cârtiri şi strigăte de răzvrătire. Viaţa din pustie ajunge obositoare, încercările pustiei pun firea omului la încercare. Ele dau la o parte mahrama de pe inimă şi ne lasă să vedem ce este în ea. Patruzeci de ani de osteneli şi de muncă aduc mari schimbări în popor. E lucru rar, într-adevăr, să găseşti creştini, care să-şi fi păstrat vlaga şi frăgezimea vieţii duhovniceşti, în toate împrejurările vieţii şi în toate luptele ce le-au dus. Şi n-ar trebui să fie aşa, ci dimpotrivă, căci toate încercările, toate lucrurile întâlnite pe cărarea noastră din această lume, sunt tot atâtea prilejuri ca să vedem cine este Dumnezeu. Binecuvântat să fie Numele Sau! El se foloseşte de orice greutate, peste care dăm în drumul nostru, pentru a ni se face cunoscut în toată gingăşia şi mângâioasa Sa dragoste, care nu se schimbă nici-odată. Nimic nu poate stăvili izvoarele îndurării, care sunt în Dumnezeul cel viu. El va rămânea totdeauna acelaş, în ciuda tuturor răutăţilor noastre. Dumnezeu va rămânea Dumnezeu, oricât de necredincios şi de vinovat ar ajunge omul.

Gândul că avem a face cu Dumnezeul cel viu ne dă mult curaj, ne umple de bucurie şi este izvorul puterii noastre. Orice s-ar întâmpla, El nu va lipsi să se arate la înălţimea tuturor împrejurărilor, dându-ne din belşug tot de ce avem nevoie, în orice împrejurare. Harul Său poate să sufere multele noastre lipsuri, căderile şi rătăcirile noastre. Puterea Sa se arată în chip desăvârşit în slăbiciunile noastre. Credincioşia Sa nu s-a sfârşit nici-odată. Bunătatea Sa se va arăta din vecinicie în veşnicie. Prietenii se înşeală de multe ori unul pe altul sau se despart. Legăturile celei mai duioase iubiri se sfărâmă în această lume rece şi fără inimă. Tovarăşii de lucru se părăsesc unii pe alţii. Maria şi Aaron mor. Dumnezeu însă rămâne. Aici este taina adâncă a fericirii adevărate şi temeinice. Dacă avem cu noi inima şi mâna Dumnezeului celui viu, n-avem sa ne temem de nimic. Dacă putem spune: „Domnul este păstorul nostru”, putem să şi adăugăm, cu toată încredinţarea, „Nu vom duce lipsă de nimic”.