Dar, după cum vom fi băgat de seamă fiecare, viaţa din pustie este pentru oricine o piatră de încercare, care arată ce este în noi, şi care – binecuvântat să fie Dumnezeu – ne dezvăluie şi cine e El pentru noi.

În aceste versete, două lucruri atrag luarea aminte a cetitorului şi anume: „stânca” şi „toiagul”. Amândouă înfăţişează pe Hristos, dar fiecare într-un fel deosebit. În 1 Corinteni 10:4 cetim: „Toţi au băut aceiaşi băutură duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos”. Lucrul acesta este limpede ca lumina zilei şi nu mai lasă loc la nici-o închipuire. „Stânca era Hristos” – Hristos lovit pentru noi.

În sfârşit, în ce priveşte „toiagul”, să luam seama, că aici nu trebuia să găsim toiagul lui Moise – toiagul de cârmuire şi semnul puterii. Acesta nu era la locul lui, în această împrejurare, îşi isprăvise lucrarea. Izbise stânca odată şi era de ajuns. Lucrul acesta ne învaţă capitolul 17 din Exod, unde cetim: „Domnul a zis lui Moise: „Treci înaintea poporului, şi ia cu tine vreo câţiva din bătrânii lui Israel; ia-ţi în mână şi toiagul cu care ai lovit râul, şi porneşte. Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei lovi stânca, şi va ţâşni apă din ea, şi poporul va bea.” Moise a făcut aşa, în faţa bătrânilor lui Israel” (Exod 17:5-6). Prin aceasta ne este înfăţişat Hristos lovit pentru noi, de mâna lui Dumnezeu, prin judecată. Cetitorul să ia bine seama la porunca lui Dumnezeu: „Ia-ţi în mână şi toiagul, cu care ai lovit râul”. Pentru ce este amintită aici lovitura pe care a dat-o toiagul râului?

Iată răspunsul: „Moise şi Aaron au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron a ridicat toiagul, şi a lovit apele râului, sub ochii lui Faraon şi sub ochii slujitorilor lui; şi toate apele râului s-au prefăcut în sânge” (Exod 7:20).

Acelaş toiag care prefăcuse apele în sânge trebuia să lovească „stânca aceea care era Hristos, pentru ca un râu de viaţă şi de înviorare să poată curge pentru binele nostru. Dar această lucrare de a lovi pe Hristos – „stânca” – nu putea să aibă loc decât o singură dată. Ea nu se poate repeta. „întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu” (Romani 6:9-10). „fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii, pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa. Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (Evrei 9:26 – 28). „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh” (1 Petru 3:18). Moartea lui Hristos, aşa dar, nu se poate repeta, deci Moise a greşit că a lovit stânca de doua ori cu toiagul său – a greşit că a lovit-o din nou. Dumnezeu poruncise lui Moise să ia „toiagul dinaintea Domnului” (versetul 9) – toiagul lui Aaron, toiagul preotului şi apoi să vorbească stâncii. Lucrarea ispăşitoare fiind săvârşită, Marele şi Singurul nostru Preot a intrat în ceruri, ca să se înfăţişeze acolo pentru noi, înaintea lui Dumnezeu. Ape de înviorare duhovnicească curg de acolo, din înălţime asupra noastră, din izvorul răscumpărării depline, datorite slujbei preoţeşti de mijlocire a lui Hristos, înfăţişată în chip minunat prin toiagul odrăslit al lui Aaron.

Era deci o mare greşeală din partea lui Moise sa lovească stânca a doua oară – şi o altă greşeală s-o lovească cu toiagul său (versetul 11). Şi chiar dacă ar fi, lovit cu toiagul lui Aaron, nu ne e greu să pricepem, că i-ar fi prăpădit drăgălaşele flori. Cu toiagul preoţiei – adică al îndurării – un singur cuvânt ar fi fost de ajuns. Moise n-a putut să vadă lucrul acesta şi n-a ştiut să slăvească pa Dumnezeu. El a vorbit nechibzuit cu buzele sale şi drept urmare a fost oprit sa treacă Iordanul. Toiagul, său n-a putut să ducă poporul în ţara făgăduită – căci ce putea să facă doar puterea de cârmuire asupra unei gloate înarmate, care cârtea? – şi nici chiar lui nu i s-a îngăduit să intre în ea, pentru că nu sfinţise pe Dumnezeu înaintea adunării copiilor lui Israel.

Dumnezeu se îngrijeşte de slava Sa. Cu toate cârtirile şi greşelile sale, cu toată greşeală lui Moise, adunarea copiilor lui Israel a văzut ţâşnind izvoare de apă din stânca lovita. Îndurarea lui Dumnezeu a biruit şi s-a arătat nu numai faţă de adunarea răzvrătită, care şi-a potolit setea, ci şi faţă de Moise însuşii a strălucit în chip minunat, după cum putem vedea în Deuteronom 34. Aceasta îndurare a dus pe Moise pe vârful muntelui Pisga, şi l-a făcut să vadă de acolo ţara Canaanului, în tovărăşia lui Dumnezeu, decât să intre în ea, în tovărăşia lui Israel. Totuşi nu trebuie să uităm că Moise n-a putut să intre în ţara făgăduită, din pricină că a vorbit într-un fel necugetat (versetul 10). Dumnezeu, lucrând în cârmuire, a ţinut pe Moise la hotarele Canaanului; lucrând însă în îndurare, l-a dus pe vârful muntelui. Aceste două fapte din viaţa lui Moise ne arată lămurit deosebirea între îndurare şi cârmuire – lucru de o însemnătate adâncă şi de mare preţ pentru viaţă. Îndurarea iartă şi binecuvântează; cârmuirea însă îşi urmează cursul său. Să ne aducem aminte totdeauna că „ceea ce seamănă omul aceea va şi secera”. Acest adevăr se găseşte în toate căile lui Dumnezeu, în ce priveşte cârmuirea şi nimic nu poate fi mai serios decât aceasta: „harul” însă „domneşte prin neprihănire, ca să dea viaţă vecinică prin Isus Hristos, Domnul nostru”.