Acest capitol cuprinde întâmplarea destul de cunoscută a ridicării şarpelui de aramă.

O! totdeauna acelaşi lucru: „Cârtirile din pustie”! Îi era de folos lui Israel să iasă din Egipt, când pedepsele grozave ale lui Dumnezeu cădeau repede, una după alta peste această ţară. Acum însă el a uitat pedepsele acelea şi nu-şi mai aduce aminte decât de oalele cu carne. „Pentru ce ne-aţi scos din Egipt, ca să murim în pustie? Căci nu este nici pâine, nici apă, şi ni s-a scârbit sufletul de această hrană proastă.” Omului îi place mai bine să şadă lângă oalele cu carne în ţara morţii şi a întunericului, decât să meargă cu Dumnezeu în pustie şi să mănânce acolo pâine din cer. Domnul îşi purta slava prin nisipurile pustiei, căci acolo erau cei răscumpăraţi ai Săi. Ştiind mai dinainte că au să cârtească, El se coborâse între ei „ca sa se îngrijească de ei în pustie”.

Atâta îndurare ar fi trebuit să nască în ei un simţământ de supunere smerită şi recunoscătoare. Dar nu: de abia li s-a părut că sunt încercaţi şi a fost de ajuns să scoată un strigăt: „Nu erau oare morminte în Egipt, ca sa nu mai fi fost nevoie sa ne a-duci să murim în pustie?” (Exod 14:11).

Din pricina aceasta au trebuit să guste curând roadele cârtirilor lor. „Atunci Domnul a trimes împotriva poporului nişte şerpi înfocaţi, care au muşcat poporul aşa încât au murit mulţi oameni în Israel” (versetul 6). Şarpele era izvorul nemulţămirii lor. Starea lor, după ce erau muşcaţi de şerpi, era cea mai potrivită să le descopere adevărata înfăţişare a răzvrătirii lor. Dacă poporul nu vrea să meargă vesel şi mulţumit cu Dumnezeu, va învăţa sa cunoască puterea şarpelui – putere înfricoşătoare, de care nu-şi poale da seama cu adevărat, decât cel ce a suferit grozăvia ei.

Muşcătura şarpelui a făcut pe Israel să-şi recunoască păcatul: „Poporul a venit la Moise, şi a zis: „Am păcătuit, căci am vorbit împotriva Domnului şi împotriva ta. Roagă-te Domnului, ca să depărteze de la noi aceşti şerpi” (versetul 7). Acum este timpul să se arate îndurarea dumnezeiască. Fiecare nevoie a omului este un prilej ca Dumnezeu să-şi arate mila şi îndurarea Sa. Din clipa în care Israel putea spune: „Am păcătuit”, îndurarea putea să se reverse. Dumnezeu avea putere să lucreze şi asta era îndeajuns. Când Israel cârtea, drept răspuns, a primit muşcături de şerpi. Din clipa în care-şi mărturiseşte păcatele, îi răspunde îndurarea lui Dumnezeu.

În cea dintâi împrejurare, şarpele era pricina suferinţei lor; în a doua, era pricina vindecării şi binecuvântării lor. „Domnul a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe înfocat, şi spânzură-l de o prăjina; oricine este muşcat şi va privi spre el, va trăi” (versetul 8). Chiar chipul celui ce adusese răul, ajunge vasul, prin care îndurarea dumnezeiască putea să se reverse, fără piedică peste sărmanii păcătoşi răniţi. Ce minunată icoană închipuitoare a lui Hristos pe cruce!

Este o greşeală foarte des întâlnită, să priveşti pe Domnul Isus mai degrabă ca pe Acela care a înlăturat mânia lui Dumnezeu, decât ca pe vasul prin care se revarsă dragostea Sa. Că asupra Lui s-a dezlănţuit mânia lui Dumnezeu este foarte adevărat; dar nu e numai atât. El s-a coborât pe acest pământ stricat, ca să moară pe lemnul blestemat, pentru ca, prin moartea Sa, să deschidă izvoarele veşnice ale dragostei lui Dumnezeu inimilor sărmanilor păcătoşi. Nimic nu poate să dea unui păcătos o stare de adevărată fericire şi sfinţenie, decât o încredere nestrămutată în dragostea lui Dumnezeu şi o bucurie de copil, din pricina acestei dragoste. Cea dintâi silinţă a şarpelui, când a lovit pe omul nevinovat, a avut ca scop sa-i dărâme încrederea în îndurarea şi dragostea lui Dumnezeu, şi să-l facă nemulţămit de starea în care l-a aşezat Dumnezeu. Căderea omului a avut loc numaidecât când el s-a îndoit de dragostea lui Dumnezeu. Mântuirea omului trebuie deci să izvorască din credinţa în această dragoste, căci însuşii Fiul lui Dumnezeu a zis: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viata vecinică” (Ioan 3:16).

Aceasta e în strânsă legătură cu cele aflate mai înainte. Domnul Isus ne învaţă că El este cel închipuit prin şarpele de arama. Ca Fiu al lui Dumnezeu trimes de Tatăl, El era darul şi arătarea dragostei lui Dumnezeu, pentru o lume care pierea. Astfel dar, El trebuia să fie înălţat pe cruce ca să ispăşească păcatul, pentru ca dragostea lui Dumnezeu nu putea sa răspundă altfel potrivit dreptăţii, cerinţelor stării în care se afla păcătosul pierdui: „Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă vecinică”. Orice om născut pe pământ a simţit muşcătura de moarte a şarpelui. Dumnezeul oricărui har a rânduit însă un leac puternic, în Acela care a fost ridicat pe lemnul blestemat şi acum, prin Duhul Sfânt coborât din cer, cheamă pe toţi aceia care se simt muşcaţi, să privească la Isus, ca să aibă viaţa şi pacea.

Hristos a fost rânduit de Dumnezeu să dea o mântuire deplină şi în dar tuturor păcătoşilor, o mântuire potrivită în totul cu însuşirile Fiinţei lui Dumnezeu şi cu toate cerinţele scaunului de judecată al lui Dumnezeu, aşa încât Satana să nu poată să ridice nici-o nedumerire, în privinţa aceasta. Învierea este chezăşia dumnezeiască a lucrării crucii şi slava Celui ce a murit pe ea, aşa că orice credincios poate să se bucure de o deplină iertare şi pace. Dumnezeu îşi găseşte toata plăcerea în Isus şi, fiindcă priveşte pe toţi credincioşii în El, îşi găseşte de asemenea toată plăcerea şi în ei.

Credinţa este unealta prin care păcatul apucă mântuirea lui Hristos. Israelitul muşcat de şarpe trebuia doar să privească spre a trăi, să privească nu la el însuşii, nu la rănile sale, nici la cei din jurul său, ci de-a dreptul şi numai la leacul dat de Dumnezeu. Dacă nu voia, s-au întârzia să privească acolo, nu-i rămânea altceva, decât să moară. El trebuia să-şi îndrepte, cu luare aminte, privirile spre leacul lui Dumnezeu, ridicat în aşa fel, încât toţi să-l poată vedea. Nu era de nici-un folos să privească în altă parte, pentru că porunca spunea: „Oricine este muşcat, şi va privi spre el, va trăi”. Israelitul muşcat n-avea decât şarpele de aramă, deoarece acesta era singurul mijloc de scăpare, orânduit de Dumnezeu.

Tot aşa este şi acum. Păcătosul este chemat să privească spre Isus. Nu i se spune să privească la învăţături, la Biserică, la oameni sau la îngeri. Nu e nici-o scăpare în toate acestea.

Păcătosul e chemat să privească numai la Isus, a cărui moarte şi înviere sunt temelia vecinică a păcii şi a oricărei nădejdi. Dumnezeu spune că „oricine crede în El nu va pieri, ci are viata vecinică”. Aceasta ar trebui să liniştească cu desăvârşire orice inimă turburată din pricina păcatului şi orice cuget muncit. Dumnezeu este împăcat. Şi noi trebuie să fim tot aşa. A te îndoi de lucrul acesta, înseamnă a tăgădui Cuvântul lui Dumnezeu. Din clipa în care păcătosul poate să arunce o privire plină de credinţa spre Isus, păcatele sale pier. Sângele lui Isus se varsă peste cugetul său, curăţă orice pată, şterge orice murdărie şi orice lucru rău; la lumina sfinţeniei lui Dumnezeu, nici-o umbră de păcat nu poate rămânea. În sfârşit, încă un lucru trebuie să ţinem în seama: fiecare Israelit muşcat de şarpe trebuia să privească el însuşii spre şarpele de aramă. El nu putea să pună pe un altul să privească în locul său. Viaţa era într-o privire, într-o legătură personală, într-o legătură strânsă a fiecăruia cu leacul dumnezeiesc. Aşa este şi astăzi. Trebuie sa avem a face cu Isus fiecare din noi, personal. Biserica nu poate să ne mântuiască, nici vreo ceată de preoţi sau de slujitori. Trebuie o legătură de-a dreptul cu Isus; fără aceasta, nu este viaţă. „Oricine era muşcat de un şarpe, şi privea spre şarpele de a ramă, trăia”. Aşa era rânduiala lui Dumnezeu atunci, aşa este rânduiala Lui şi în zilele noastre. căci „după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului”. Să luăm seama la cele două cuvinte: „după cum” şi „tot aşa”. Ele se potrivesc fiecărui amănunt al lucrului care închipuia, ca şi al celui care era închipuit, Credinţa priveşte pe fiecare în parte, tot astfel şi pocăinţa şi mântuirea. Este adevărat că ucenicii lui Isus sunt una şi păstrează între ei legătură frăţească, fiecare în parte însă, trebuie să aibă a face cu Hristos şi să meargă cu Hristos fiecare pentru el. Noi nu putem să avem viaţa, nici să trăim prin credinţa altuia.

Dea Dumnezeu ca cetitorul să se gândească adânc la aceste lucruri şi să ia pentru sine adevărul cuprins in pilda şarpelui de aramă, pentru ca astfel să poată privi spre crace cu o credinţă mai adâncă şi mai vie şi să pătrundă mai adânc minunata taina ce se afla acolo!