Aceste trei capitole alcătuiesc o parte deosebită a cărţii noastre – parte în adevăr minunata, bogată în învăţături. Mai întâi ne înfăţişează pe proorocul lacom şi apoi proorociile lui minunate. E ceva groaznic în istoria lui Balaam. Se înţelege că el iubea banii. Vai, dragostea obicinuită din zilele noastre. Aurul şi argintul lui Balac au fost, pentru acest ticălos, o momeală prea atrăgătoare ca să i se poată împotrivi. Dracul îşi cunoştea omul şi preţul cu care putea fi cumpărat

Dacă inima lui Balaam ar fi fost în rânduială cu Dumnezeu, ar fi isprăvit numaidecât cu veştile lui Balac; n-ar fi avut nici-o clipă de şovăială înainte ca să-i dea răspunsul. Însă inima lui Balaam era într-o stare primejdioasă; de la început îl vedem în starea tristă a unui om tulburat de simţăminte care se bat cap în cap. Cu inima s-ar fi dus, fiindcă poftea aurul şi argintul; dar în acelaş timp avea un fel de respect pentru Dumnezeu, o părută evlavie de slujitor, ca o haina cu care sa-şi acopere lacomele lui apucături. Suspina după bani; însă dorea să pună mâna pe ei într-un chip religios. Ticălos om! Numele lui se găseşte pe paginile insuflate ca dovada unei schimbări groaznice şi întunecate în istoria de cădere a omului. „Vai de ei! – zice Iuda – Căci au urmat pe calea lui Cain! S-au aruncat în rătăcirea lui Balaam, din dorinţa de câştig! Au pierit într-o răscoala ca a lui Core!” De asemenea Petru înfăţişează pe Balaam ca pe cea mai primejdioasă pildă a omenirii căzute, – ca o pilda care a înrâurit asupra unora, dând naştere în ei la lucruri vrednice de dispreţ. El vorbeşte de aceia cărora „Le scapără ochii de preacurvie, şi nu se satură de păcătuit. Momesc sufletele nestatornice, au inima deprinsă la lăcomie, sunt nişte blestemaţi! După ce au părăsit calea cea dreaptă, au rătăcit, şi au urmat calea lui Balaam, fiul lui Bosor, care a iubit plata fărădelegii. Dar a fost mustrat aspru pentru călcarea lui de lege: o măgăriţă necuvântătoare, care a început să vorbească cu glas omenesc, a pus frâu nebuniei proorocului” (2 Petru 2:14-16). Aceste locuri din Biblie ne arată lămurit adevărata fire şi duhul lui Balaam. Inima lui era lipită de bani, căci „a iubit plata fărădelegii” şi istoria lui a fost scrisă cu condeiul Duhului Sfânt, ca o înştiinţare straşnică pentru toţi cei ce trăiesc în acest păcat, ca să se ferească de iubirea de bani, căci e o închinare la idoli. Cititorul să-şi amintească de priveliştea arătată în Numeri 22. Acolo se arata două chipuri însemnate: un împărat viclean şi un prooroc lacom şi încăpăţânat. Să cercetăm acum minunatele proorocii spuse de Balaam înaintea lui Balac, împăratul Moabiţilor.

E de mare însemnătate să privim întâmplarea care se desfăşoară pe înălţimile lui Baal. Cât de puţin bănuia Israel ce se petrece între Dumnezeu şi vrăjmaş. Poate că ei cârteau în corturile lor, chiar în clipa când Dumnezeu le vestea desăvârşirea prin gura lacomului prooroc. Balac ar fi vrut ca Israel să fie blestemat; insa Dumnezeu nu îngăduie nimănui să blesteme pe poporul Lui. Putea El însuşii să le spună în ascuns multe lucruri; însă nu îngăduie ca altcineva să vorbească împotriva lor. Putea să nu le cruţe toate abaterile; însă acest lucru nu putea să-l îngăduie altuia.

Acesta este unul din cele mai de seamă adevăruri, întrebarea cea mare nu este atât să ştim ce poate crede vrăjmaşul despre poporul lui Dumnezeu, nici ce crede poporul despre el însuşi, sau ce cred ei unii despre alţii; adevărata şi însemnata întrebare este aceasta: Ce crede Dumnezeu despre poporul Lui? El ştie tot cu privire la popor: tot ce este el, tot ce făcuse şi tot ce era în el. Totul este descoperit în întregime supt privirea Lui pătrunzătoare. Cele mai lăuntrice ascunzişuri ale firii pământeşti şi ale vieţii, toate îi sunt cunoscute. Nici îngerii, nici oamenii, nici dracii nu ne cunosc cum ne cunoaşte Dumnezeu. El ne cunoaşte în chip desăvârşit; şi tocmai cu El avem a face şi totuşi putem spune cu apostolul: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Dumnezeu ne vede, se gândeşte la noi, vorbeşte despre noi, lucrează în noi potrivit cu lucrarea făcută de El în noi, potrivit cu desăvârşirea lucrării Lui. Privitorii pot să vadă multe greşeli în noi; însă în ce priveşte starea noastră în Hristos, Dumnezeul nostru nu ne vede decât în frumuseţea lui Hristos; suntem „desăvârşiţi în El”.

Când Dumnezeu priveşte pe poporul Său, vede în el însăşi lucrarea Lui; şi şade bine slavei Numelui Sau sfânt şi mântuirii Lui, când nu poate descoperi nici-o vină în ai Lui, în cei pe care i-a înfiat în harul Său desăvârşit. Firea Lui, Numele, slava şi desăvârşirea lucrării Lui sunt în joc în starea înaintea Lui a celor pe care i-a adus la El. Iată deci, când vrăjmaşul, sau pârâşul începe sa lucreze, Dumnezeu însuşi vine ca să primească pâra şi să-i răspundă; şi răspunsul Lui este întemeiat totdeauna nu pe ceea ce este poporul în el însuşi, ci pe ceea ce Dumnezeu l-a făcut să fie, potrivit cu desăvârşirea lucrării Sale. Slava Lui a unit-o cu ei şi apărându-i, îşi apără slava Lui. Iată de ce Dumnezeu se aşează între ei şi pârâşii lor. Slava Lui cere sa fie înfăţişaţi în toată frumuseţea în care i-a îmbrăcat El. Daca vrăjmaşul vine să blesteme şi să pârască, Dumnezeu îi răspunde arătându-şi vecinica plăcere în cei aleşi ai Lui, pe care i-a făcut vrednici să stea totdeauna înaintea Lui.

Aceasta se arata în chip izbitor în capitolul 3 al proorocului Zaharia. Şi aici vrăjmaşul vine sa se împotrivească locţiitorului poporului lui Dumnezeu. Cum îi răspunde Dumnezeu? Curăţând, îmbrăcând şi încununând pe acela pe care Satana ar fi voii să-l blesteme şi să-l pârască; urmarea este ca Satanei i se închide gura pentru totdeauna. Hainele murdare sunt luate şi acela, care odinioară era un tăciune, acum e preot împodobit cu mitră; acela, care nu era vrednic decât de focul gheenei, acum e vrednic sa meargă şi să vie în curtea casei lui Dumnezeu. Citind Cântarea Cântărilor, vedem acelaş lucru. Acolo, mirele, gândindu-se la mireasă, îi zice: „Eşti frumoasa de tot, iubito, şi n-ai nici-un cusur” (Cântarea Cântărilor 4:7). Vorbind de ea însăşi, ea nu poate decât să strige: „Sunt neagră” (Cântarea Cântărilor 1:4-5). Tot aşa, în Ioan 13, Domnul Isus priveşte pe ucenici şi le zice: „Voi sunteţi curaţi,” deşi, după câteva ceasuri, unul din ei s-a lepădat de El şi a jurat că nu-L cunoştea; aşa de mare deosebire este între ceea ce suntem în noi înşine şi ce suntem în Hristos, între adevărata noastră stare în El, care e neschimbător şi între starea noastră în noi înşine, care e schimbăcioasă.

Oare acest măreţ adevăr al desăvârşirii stării noastre în Hristos, să ne facă nepăsători în viaţa? Departe de noi acest gând! De cunoştinţa stării noastre, desăvârşite în Hristos, se slujeşte Duhul Sfânt ca să ne îndemne să alergăm spre desăvârşire. Ascultaţi aceste cuvinte puternice ale apostolului insuflat de Duhul: „Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă. De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli. (Coloseni 3:1-5). Nu trebuie să ne măsurăm starea noastră în Hristos după umblarea noastră; ci dimpotrivă, să ne judecăm umblarea după starea noastră în Hristos. Scoborând starea în Hristos la nivelul umblării în viaţă, înseamnă să dăm lovitura de moarte întregii înaintări în viaţa creştină.