Numeri 24:1-9 (C. H. Mackintosh)

Cu toate acestea, împăratul Moabului nădăjduia şi mai încerca să-şi ajungă ţinta; şi fără îndoială că Balaam făcea la fel, fiindcă ei se uniseră împotriva Israelului iui Dumnezeu, după cum fiara şi proorocul mincinos au să se ridice şi să joace în viitorul lui Israel un rol groaznic. „Balaam a văzut că Domnul găseşte cu cale să binecuvinteze pe Israel, şi n-a mai alergat ca în celelalte rânduri la descântece, ci şi-a întors faţa spre pustie. Balaam a ridicat ochii, şi a văzut pe Israel tăbărât în corturi, după seminţiile lui. Atunci Duhul lui Dumnezeu a venit peste el. Balaam şi-a rostit proorocia, şi a zis: „Iată ce zice Balaam, fiul lui Beor, omul cu ochii deschişi, cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce vede vedenia Celui Atotputernic, cel ce cade cu faţa la pământ, şi ai cărui ochi sunt deschişi: „Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove! Locuinţele tale, Israele! Ele se întind ca nişte văi, ca nişte grădini lângă un râu. Ca nişte copaci de aloe pe care i-a sădit Domnul, ca nişte cedri pe lângă ape. Apă curge din găleţile lui, şi sămânţa lui este udată de ape mari. Împăratul lui se înalţă mai presus de Agag, şi împărăţia lui ajunge puternică. Dumnezeu l-a scos din Egipt. Tăria lui este ca a bivolului pentru el. El nimiceşte neamurile care se ridică împotriva lui, le sfarmă oasele, şi le prăpădeşte cu săgeţile lui. Îndoaie genunchii, se culcă întocmai ca un leu, ca o leoaică: Cine-l va scula? Binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta şi blestemat să fie oricine te va blestema!” (Numeri 24:1-9).

„Mai sus, tot mai sus”, aşa este hotărârea lui Dumnezeu aici. Putem să strigăm dar: „Tot mai sas”, pe măsură ce ne suim pe vârful stâncilor şi ascultăm izbitoarele cuvinte pe care era silit proorocul mincinos să le spună. Pentru Israel era din bine in mai bine; pentru Balac din rău în mai rău. El trebuia să audă nu numai binecuvântarea lui Israel, ci şi blestemul pentru cel ce încercase să-l blesteme. Ce bogăţie de har străluceşte în această a treia cuvântare; „Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove! Locuinţele tale, Israele!” Dacă s-ar fi pogorât cineva să cerceteze aceste corturi şi locuinţe în „vedenia” omului, ar fi putut să i se arate „negre cum sunt corturile Chedrului”, însă văzute în „vedenia Celui Atotputernic”, erau „frumoase” şi oricine nu le vedea astfel, avea nevoie să-i fie „ochii deschişi”. Dacă voi privi pe copiii lui Dumnezeu „din vârful stâncii”, îi voi vedea aşa cum îi vede Dumnezeu, adică îmbrăcaţi în frumuseţea lui Hristos – desăvârşiţi în El – primiţi în Cel Preaiubit. Aceasta este pricina care-mi va îngădui să merg cu ei, să fiu împreună cu ei, să trec peste greutăţile şi greşelile lor, peste căderile şi neputinţele lor. Aceasta nu atinge deloc disciplina şi rânduiala din casa lui Dumnezeu. Suntem datori să judecam răul moral şi învăţăturile greşite şi să ne despărţim de cel ce nu umblă după dreptarul Cuvântului scris (1 Corinteni 5:12-13). Dacă nu-i privesc de pe acest loc ridicat, de pe acest pământ dumnezeiesc, sunt încredinţat ca îmi voi opri ochii asupra unei greşeli, asupra unei ticăloşii care îmi vor tulbura în totul mersul meu cu ei, s-au îmi vor vătăma dragostea.

Ceea ce este Israel, în el însuşi nu în Hristos, ne va arăta capitolul ce urmează. Vom vedea acolo în ce rău grozav a căzut. Oare va schimba aceasta judecata lui Dumnezeu? Fireşte că nu. „El nu este un fiu al omului, ca săi pară rău”. El îi judecă şi-i pedepseşte pentru păcatele lor, pentru că-i sfânt şi nu poate îngădui niciodată, în poporal Său, ceva nepotrivit cu firea Sa; însă nu putea niciodată să-şi calce cuvântul în preţuirea pe care o făcuse. Dumnezeu cunoştea tot ce-i privea pe ei, El ştia ce erau şi ce făceau ei, şi atunci zisese: „Eu nu văd nici-o fărădelege în Iacov, nu văd nici-o răutate în Israel. Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove! Locuinţele tale, Israele!” Luase El puţin în seama păcatele lor? Gândul acesta ar fi o hulă. El putea săi pedepsească pentru păcatele lor; dar îndată ce un vrăjmaş se înfăţişează să-i blesteme sau să-i pârască, El îi stă împotrivă şi zice: „Eu nu vad nici-o fărădelege…. Ce frumoase sunt corturile tale!”

Cititorule, socoteşti că un astfel de chip de a privi harul dumnezeiesc duce la o nepotrivire de păreri? Departe de noi acest gând! Putem fi încredinţaţi că nu suntem niciodată mai depărtaţi de acest rău groaznic, decât atunci când tragem în piept aerul curat şi sfânt de pe „vârful stâncii” din acest loc ridicat, de pe înălţimea căreia e cercetat poporul lui Dumnezeu, nu după ceea ce este el în el însuşi, ci după ceea ce este în Hristos; – nu după gândurile omului, ci după ale lui Dumnezeu. De altfel, singurul chip adevărat şi folositor ca să ne înălţăm purtarea morală, este să rămânem în credinţa acestui adevăr atât de scump şi liniştitor, că Dumnezeu ne vede desăvârşiţi în Hristos.

Nu numai locuinţele lui Israel sunt frumoase înaintea ochilor lui Dumnezeu, ci însuşi poporul ne este înfăţişat ca folosind vechile izvoare ale darului şi mijlocirii care se găsesc în Dumnezeu. „Ele se întind ca nişte văi, ca nişte grădini lângă un râu, ca nişte copaci de aloe pe care i-a sădit Domnul, ca nişte cedri pe lângă ape”. Ce minunat şi desăvârşit în frumuseţe! Să ne mai gândim cât suntem de datori acestor minunate descoperiri în tovărăşia rătăcită a lui Balac cu Balaam! Însă e mai mult decât atât. Nu numai că vedem pe Israel sorbind din izvoarele vecinice ale harului şi mântuirii; dar ca totdeauna, îl vedem ajungând un mijloc de binecuvântare pentru alţii. „Apa curge din găleţile lui”. E gândul lui Dumnezeu aici, pentru că cele douăsprezece seminţii ale lui Israel vor mai fi un izvor bogat de binecuvântare pentru toate colţurile pământului. Acelaş lucru învăţăm din Ezechiel 47 şi Zaharia 14, capitole care arată frumuseţea minunate a acestor două cuvântări. Cititorul poate să adâncească singur, cu mare folos duhovnicesc, aceste locuri şi altele asemănătoare cu ele, dar să se ferească de felul nenorocit de a înţelege Scriptura, luând pentru Biserica vie toate binecuvântările anume făcute pentru casa lui Israel şi nelăsând acesteia din urma decât blestemele unei legi călcate. Putem fi încredinţaţi ca Dumnezeu nu va întări un astfel de gând. Israel e prea iubit din pricina părinţilor şi „lui Dumnezeu nu-i pare rău de darurile şi de chemarea făcută” (Romani 11:29).