Vom isprăvi acest capitol prin cercetarea fugară a celei din urmă cuvântări a lui Balaam. Balac, auzind mărturisirea izbitoare făcută cu privire la viitorul lui Israel şi la nimicirea tuturor vrăjmaşilor lui, a fost grozav de înverşunat.
Piatra din vârf este aşezată pe această măreaţă zidire, Într-adevăr har şi slavă în cea dintâi cuvântare, vedem deplina despărţire a poporului; în a doua, desăvârşita lui mântuire; în a treia, frumuseţea şi belşugul lui moral; în sfârşit, în cea de a patra, suntem chiar pe înălţimea dealurilor, pe creasta cea mai înalta a stâncilor, şi privim adânc câmpiile nemărginire ale slavei, desfăşurându-se în depărtare într-un viitor întins şi fără margini. Vedem pe Leul din seminţia lui Iuda. Îl auzim mugind, îl vedem apucând pe toţi vrăjmaşii şi nimicindu-i. Adevăratul David se suie pe scaunul de domnie al Tatălui Său, Israel stăpâneşte pe pământ şi toţi vrăjmaşii sunt acoperiţi de ruşine şi de veşnic dispreţ.
E cu neputinţă să ne închipuim ceva mai măreţ decât aceste cuvântări; şi sunt cu atât mai însemnate, cu cât se arată chiar la sfârşitul călătoriei lui Israel în pustie, după ce dăduseră multe dovezi de ceea ce erau – din ce stofă erau făcuţi – şi cum erau apucăturile şi privirile lor. Dar Dumnezeu e mai presus de toate şi nimic nu-i schimbă dragostea. Pe cei pe care îi iubeşte, El ii iubeşte până la capăt; iată de ce tovărăşia de la urmă dintre „Fiară şi proorocul mincinos” trebuie să dea greş. Israel, fiind binecuvântat de Dumnezeu, nu trebuia să fie blestemat de nimeni, „Balaam s-a sculat, a plecat, şi s-a întors acasă. Balac a plecat şi el acasă”.