Aici ni se arată o nouă întâmplare. Am fost pe vârful muntelui Pisga şi am ascultat mărturia lui Dumnezeu cu privire Ia Israel; acolo totul era strălucitor, frumos, fără nor şi fără cusur. Dar acum ne aflăm în câmpiile Moabului şi totul s-a schimbat. Acolo am avut a face cu Dumnezeu şi cu gândurile Sale; aici avem a face cu poporul şi căile lui. Ce nepotrivire! Aceasta ne aduce aminte de începutul şi sfârşitul capitolului 12 din 2 Corinteni. În cele dintâi versete, avem starea adevărată a creştinului în Hristos; în Cele de la sfârşit, starea în care poate să cadă, dacă nu veghează. Unele ne arată „un om în Hristos” vrednic să fie răpit în cer în orice clipă; altele ne arata pe sfinţii lui Dumnezeu în stare să se arunce în orice fel de păcate şi nebunii.
Tot aşa este şi cu Israel: îl avem văzut „din vârful stâncilor” în „vedenia Celui Atotputernic” şi apoi văzut în câmpiile Moabului. În cea dintâi întâmplare avem starea lor desăvârşită în Hristos, iar în cea din urmă starea lor nedesăvârşită pe pământ. Cuvântările lui Balaam ne dau preţuirea pe care o face Dumnezeu celei dintâi stări şi săgeata lui Fineas ne dă judecata Sa asupra celei din urmă. Dumnezeu nu-şi va călca nici-odată hotărârea cu privire la starea pe care a dat-o poporului Său înaintea Sa; cu toate acestea, trebuie să-l judece şi să-l pedepsească atunci când mersul lui nu se potriveşte cu această stare. Dragostea Sa binevenita vrea ca starea lor în El să răspundă cu purtarea lor în viaţă. Dar aici, vai, firea pământeasca îşi dă roadele. Îngăduim firii pământeşti să lucreze în felurite chipuri şi atunci Dumnezeul nostru e silit să ia toiagul cârmuirii ca să oprească răul pe care l-am lăsat să se cuibărească.
Balaam, după ce n-a izbutit să blesteme pe Israel, izbuteşte prin vicleşugurile lui să-i facă să păcătuiască, nădăjduind ca astfel să-şi ajungă ţinta. Slava lui Dumnezeu şi binele lui Israel erau cele cari hotărau purtarea credinciosului Fineas. Era o clipă primejdioasă. El înţelegea că trebuia să lucreze în chipul cel mai hotărât. Nu mai era vorba de nici-o îngăduinţă. Sunt vremuri în istoria copiilor lui Dumnezeu când îngăduinţa faţă de om ajunge necredincioşie faţă de Dumnezeu şi judecata sănătoasă e de cea mai mere însemnătate în astfel de împrejurări. Iuţeala lui Fineas a mântuit întreaga adunare, a slăvit pe Dumnezeu în mijlocul poporului Sau şi a zădărnicit în totul planurile vrăjmaşului. Balaam s-a întors la Madianiţii judecaţi; Fineas ajunge capul unei preoţii veşnice.
Dumnezeu să ne dea prin Duhul Său un simţământ atât de mare al desăvârşirii noastre în Hristos, încât mersul nostru sa arate tot mai mult această desăvârşire şi în viaţa de toate zilele.