Aici avem a doua numărătoare a copiilor lui Israel, când erau gata să intre în ţara făgăduinţei. Ce jalnic e când ne gândim că, din şase sute de mii de bărbaţi de război care au fost număraţi la început, numai doi mai trăiau: Iosua şi Caleb. Trupurile tuturor celorlalţi „căzuseră în pustie”. Doi oameni a căror credinţa fusese tare mai vieţuiau ca să-şi primească răsplata.
Ce înştiinţare şi învăţătură pentru noi! Necredinţa împiedeca cea dintâi vârstă de oameni să intre în ţara Canaanului şi îi face să moară în pustie. E faptul pe care Duhul Sfânt îşi întemeiază îndemnurile şi înştiinţările cele mai puternice în tot cuprinsul cărţii insuflate. „Luaţi seama dar, fraţilor, ca nici unul dintre voi să nu aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, câtă vreme se zice: „Astăzi”, pentru ca nici unul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului. Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început, câtă vreme se zice:„Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii.” Cine au fost, în adevăr, cei ce s-au răzvrătit după ce auziseră? N-au fost oare toţi aceia, care ieşiseră din Egipt prin Moise? Şi cine au fost aceia de care S-a dezgustat El patruzeci de ani? N-au fost oare cei ce păcătuiseră, şi ale căror trupuri moarte au căzut în pustie? Şi cui S-a jurat El că n-au să intre în odihna Lui? Nu S-a jurat oare celor ce nu ascultaseră? Vedem dar că n-au putut să intre din pricina necredinţei lor. Să luăm dar bine seama, ca atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, nici unul din voi să nu se pomenească venit prea târziu. Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună că şi lor, dar lor cuvântul care le-a fost propovăduit, nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit” (Evrei 3:12-19; 4:1-2). Aici se găseşte marea taină a vieţuirii creştine: Cuvântul lui Dumnezeu să găsească credinţă. Singurul lucru care poate folosi în adevăr oricui! Putem sa ascultam mult, să vorbim, să mărturisim mult; însă hotărât că măsura adevăratei puteri duhovniceşti ca să trecem peste greutăţi şi să înfrângem lumea este: primirea Cuvântului lui Dumnezeu cu credinţă. Acest cuvânt e aşezat pentru totdeauna în ceruri şi dacă el e înfipt în inimile noastre prin credinţă, o legătură dumnezeiască ne uneşte cu cerul şi cu tot ce ţine de el; apoi, pe măsură ce inimile noastre vor fi astfel unite cu cerul şi cu Hristos care-i acolo vom fi neapărat despărţiţi de veacul de acum şi ridicaţi deasupra înrâuririi lui. Credinţa pune stăpânire pe tot ce-a dat Dumnezeu. Ea pătrunde astfel dincolo de perdea, sta în picioare, ca văzând pe Cel care nu se vede, se uită la ce nu se vede şi-i veşnic, nu la ce se vede şi-i trecător. Omul socoteşte că bunurile pământului sunt trainice; credinţa nu cunoaşte nimic trainic decât pe Dumnezeu şi Cuvântul Sau. Credinţa ia Cuvântul lui Dumnezeu, îl aşează în adâncimile inimii şi-l păstrează ca pe o comoară de preţ, singurul lucru vrednic să fie numit o comoară. Cine are această comoară este în totul neatârnat de lume. Poate fi sărac de bogăţiile acestei lumi trecătoare; dar, dacă e bogat în credinţă, stăpâneşte bogăţii negrăite „bunurile veşnice şi sfinte”, „bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos”. Dacă vrei sa iei pe Dumnezeu pe Cuvânt, să crezi ce spune El, tocmai fiindcă spune El – şi asta este credinţa – atunci ai în adevăr o comoara care aduce celui ce o are deplina slobozenie faţă de pământ, unde oamenii nu merg decât prin vedere. Credinţa nu cunoaşte altceva văzut şi adevărat decât Cuvântul lui Dumnezeu.
Şi tocmai lipsa acestei credinţi binecuvântate a fost pricina ţinerii departe a lui Israel de Canaan şi căderea celor şese sute de mii de trupuri omeneşti în pustie. Tot lipsa acestei credinţe ţine miile de copii ai lui Dumnezeu în robie şi în întunerec, în timp ce ar trebui să meargă în lumină şi în slobozenie; îi ţine în deznădejde şi întristare, când ar trebui sa meargă în bucurie şi în puterea plinătăţii mântuirii lui Dumnezeu, îi ţine în frica judecăţii, când ar trebui să meargă în nădejdea slavei; în îndoiala de a nu şti că au scăpat de sabia nimicitorului din Egipt, când ar trebui să se hrănească cu grâul din ţara Canaanului.
Domnul să răspândească lumina şi adevărul Său ca să facă pe copiii Lui să se bucure de plinătatea celor ce au în Hristos, pentru ca să-şi ia adevăratul lor loc pe pământ, mărturisindu-L cum trebuie aici în aşteptarea slăvitei Lui veniri.