Purtarea fetelor lui Ţelofhad, aşa cum ne este istorisită la începutul acestui capitol, se deosebeşte de necredinţa despre care am vorbit. Fireşte că ele nu erau ca aceia care totdeauna sunt gata să părăsească tărâmul dumnezeiesc, să aplece scara dumnezeiască şi să nu primească darurile hărăzite lor prin harul lui Dumnezeu. Ele erau hotărâte prin har, sa pună piciorul credinţei pe pământul cel mai ridicat şi cu un curaj sfânt şi nestrămutat, să ia în stăpânire tot ce le dăduse Dumnezeu.
Iată ceva neobişnuit de minunat. Astfel de cuvinte fac cu atât mai mult bine inimii, cu cât într-un timp ca acesta se ia aşa de puţin în seama starea şi partea copiilor lui Dumnezeu în Hristos, când atâţi oameni se mulţumesc să meargă din zi în zi şi din an în an, neângrijindu-se măcar să cerceteze lucrurile care le sunt date în dar de Dumnezeu. E trist să vezi nepăsarea pe care o au mulţi creştini adevăraţi pentru lucruri aşa de însemnate ca: starea în Hristos, mersul în viaţă şi nădejdea credinciosului şi Bisericii lui Dumnezeu. Asta înseamnă să păcătuieşti împotriva harului şi să necinsteşti pe Domnul, arătându-te nepăsător faţă de ceea ce ni s-a descoperit asupra stării în Hristos şi mersului pe pământ: fie a Bisericii, fie a harului creştin. Dacă Dumnezeu, în harul Său, a binevoit să ne dea daruri de preţ, ca creştini, nu trebuie oare sa căutăm să cunoaştem care sunt aceste daruri? Nu trebuie oare să căutăm să ni le însuşim prin credinţă? Înseamnă oare ca cinstim pe Dumnezeul nostru şi descoperirile Lui, când puţin ne pasă să ştim dacă suntem robi sau fii, dacă avem sau nu Duhul Sfânt în noi; dacă suntem supt lege sau supt har; daca chemarea noastră este cerească sau pământească? Fireşte că nu. Dacă e ceva mai lămurit în Scriptură, este faptul ca Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în cei ce preţuiesc şi se bucura de ce ne-a dat dragostea Lui şi în cei care îşi găsesc bucuria în El. Vedem pe aceste fete ale lui Iosif – fiindcă le putem numi astfel – fără tată, slabe şi părăsite, omeneşte vorbind. Moartea rupsese legătura văzută care le unea cu adevărata moştenire a poporului. S-au mulţumit ele să se lepede de ea cu nepăsare? Le era totuna că au s-au n-au un loc sau o parte de moştenire cu Israelul lui Dumnezeu? O, nu! Aceste femei alese ne dau o pildă ca s-o învăţăm şi s-o trăim, o râvnă care răcoreşte inima lui Dumnezeu. Erau încredinţate că era pentru ele, în pământul făgăduit, o parte de moştenire pe care nici moartea, nici vreo altă întâmplare din pustie nu putea să le-o ia vreodată. „Pentru ce să se stingă numele tatălui nostru din mijlocul familiei lui, pentru ca n-a avut fii?” Moartea, lipsa părţii bărbăteşti, nimic în lume nu poate nimici bunătatea lui Dumnezeu! E cu neputinţă. „Dă-ne şi nouă deci o moştenire între fraţii tatălui nostru”.
Cuvinte minunate, care se suie drept la scaunul de domnie şi la inima Dumnezeului lui Israel. Ele făcuseră şi o mărturie din cele mai puternice înaintea întregii adunări. Moise e luat pe neaşteptate. El era un slujitor şi însă unul binecuvântat şi ales, cu toate acestea, în minunata Carte a pustiei – Numeri – s-au ivit întâmplări, pe care Moise n-a fost în stare să le lămurească, aşa, de pilda, e întâmplarea oamenilor necuraţi din capitolul 9 şi aceasta a fetelor lui Ţelofhad.