Cea din urmă parte a capitolului 27 e minunată. Căile cârmuirii morale a lui Dumnezeu ne sunt arătate într-un fel care ne mişcă inima.
Moise nu trebuia să treacă Iordanul. Nu numai că nu i se mai încredinţa trecerea poporului, dar nici chiar el însuşi nu putea trece. Aşa era rânduiala dreaptă a cârmuirii morale a lui Dumnezeu. De altă parte, vedem harul strălucind într-o lumină neobişnuită, în faptul că Moise este dus chiar de mâna lui Dumnezeu pe vârful muntelui, ca să vadă de acolo ţara făgăduită în toata măreţia ei: nu numai aşa cum a avut-o Israel, ci şi cum le-a hărăzit-o Dumnezeu la început.
Acest rod al harului se arată şi mai deplin la sfârşitul Deuteronomului, unde ni se spune că Dumnezeu a îngropat pe iubitul Său rob. Într-adevăr că nu mai e ceva asemănător în istoria sfinţilor lui Dumnezeu. Nu ne vom opri asupra acestui adevăr. Moise vorbind fără socotinţă, nu i-a mai fost îngăduit să treacă Iordanul. Dumnezeu lucra aici în cârmuirea Lui morală. Dar Moise a fost dus pe vârful muntelui Pisga, pentru ca să aibă, în tovărăşia lui Dumnezeu, o vedere deplină a moştenirii; apoi, Dumnezeu a făcut un mormânt şi 1-a îngropat acolo. Aici Dumnezeu era în har, prin care face totdeauna ca „din cel ce mănâncă sa iasă ce se mănâncă şi din cel tare să iasă dulceaţă”. E minunat sa ai parte de un aşa har! Să ne bucurăm tot mai mult de el.
Isprăvind, vom spune cât de dezbrăcat de sine este Moise în aşezarea urmaşului său. Acest om sfânt al lui Dumnezeu s-a deosebit totdeauna printr-un duh cu totul dezbrăcat de sine. Un har minunat şi destul de puţin întâlnit. Nu-l vedem niciodată căutând foloasele lui; dimpotrivă, ori de câte ori a avut prilejul să-şi facă nume mare de avere, el a arătat hotărât că slava lui Dumnezeu şi binele poporului său îl stăpâneau şi-i umpleau inima, nelăsându-i nici-un loc pentru sine însuşi.