Aşa stau lucrurile în cea din urmă parte a acestui capitol. Când Moise înţelege ca nu trebuie să treacă Iordanul, în loc să-i pară rău, nu se gândeşte decât la foloasele adunării.
Cât de plăcute erau aceste cuvinte pentru Cel ce-şi iubea atât de mult poporul şi care îl îngrijea necurmat! Moise era mulţămit, numai nevoile lui Israel să fie împlinite. Numai lucrarea să se facă, încolo puţin îi pasă cine ar fi lucrătorul. Cât despre el, poate să-şi părăsească liniştit foloasele lui şi să-şi încredinţeze soarta în mâinile lui Dumnezeu, care va îngriji de el. Însă inima lui iubitoare este mişcată de duioşie pentru poporul preaiubit al lui Dumnezeu şi îndată ce vede pe Iosua pus povăţuitor al lor, e gata să plece ca să intre în odihna veşnică. O, de ar fi printre noi un număr mai mare de astfel de slujitori, deosebiţi prin duhul minunat al lui Moise! Dar, vai! trebuie să spunem din nou cuvintele apostolului: „Toţi umblă după foloasele lor şi nu după ale lui Isus Hristos”. O, Doamne, ia-ne inimile ca să dorească o mai adâncă predare a duhului, sufletului şi a trupului nostru în slujba Ta binecuvântată. De am putea învăţa în adevăr să nu mai trăim pentru noi înşine, ci pentru Acela care a murit pentru noi; care S-a coborât din ceruri pe acest pământ pentru păcatele noastre; care s-a înălţat de pe pământ la ceruri, unde are grijă de slăbiciunile noastre; şi care va veni iarăşi spre slava şi mântuirea noastră veşnică.