Iată o biruinţă strălucită înaintea întregii adunări. Credinţa plină de îndrăzneală totuna e răsplătită. Ea slăveşte pe Dumnezeu, îi aduce cinste. În tot Vechiul şi Noul Testament, vedem acest mare adevăr, că Dumnezeu îşi găseşte plăcerea într-o credinţă plina de îndrăzneală, care foloseşte şi ţine cu tărie tot ce a dat El, neprimind, nici chiar în faţa slăbiciunii omeneşti şi a morţii, să părăsească cea mai mică parte din moştenirea dumnezeiască. Chiar dacă oasele lui Ţelofhad zăceau în nisipul pustiei şi nici-o sămânţă de bărbat nu mai era ca săi păstreze numele, credinţa putea să se ridice deasupra tuturor acestor lucruri şi să se bizuiască pe credincioşia lui Dumnezeu care va face tot ce făgăduise Cuvântul Său. „Fetele lui Ţelofhad au dreptate”. Şi ele au totdeauna. Cuvintele lor sunt cuvintele credinţei şi deci sunt totdeauna drepte înaintea lui Dumnezeu. E grozav să pui margini „Sfântului lui Israel”. Lui îi place să ne încredem şi să ne folosim de El. Pentru credinţă, bogăţiile lui Dumnezeu nu seacă niciodată. Dumnezeu n-ar putea să amăgească credinţa, după cum n-ar putea să se făgăduiască pe El însuşii. În aceasta lume, singurul lucru care în adevăr poate să bucure şi să răcorească inima lui Dumnezeu este credinţa; şi o credinţă care poate sa se încreadă numai în El totdeauna îl va putea iubi, sluji şi lauda.