Nu putem să citim această parte, însemnată din Scriptură, fără să băgăm de seamă deosebirea dintre locul pe care-l are darul de mâncare pentru păcat şi locul pe care-l are arderea de tot. Cu prilejul celei dintâi jertfe, nu se vorbeşte decât de „un ţap” în timp ce a doua ni se înfăţişează cu treisprezece viţei, patrusprezece miei”, etc.
De ce ne-om fi oprind atâta asupra lor? Numai ca să arătam cititorului creştin adevăratul fel de închinare pe care îl cere Dumnezeu şi-n care se desfătează El. Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în Hristos, iar năzuinţa noastră statornică trebuie să fie să înfăţişăm lui Dumnezeu pe Acela în care-şi găseşte El plăcerea. Hristos ar trebui să fie totdeauna materialul închinării noastre şi va fi pe măsura ce vom fi mânaţi de Duhul lui Dumnezeu. De câte ori, însă, nu e dimpotrivă! Fie în închinarea laolaltă, fie în odăiţa noastră, de atâtea ori cuvântul e slab, duhul trist şi greu. Suntem plini de noi înşine, în loc să fim plini de Hristos; şi atunci Duhul Sfânt, în loc să-şi poată face lucrarea Sa, care stă în a lua lucrurile lui Hristos şi a ni le da nouă, e silit să lucreze cu noi înşine ca să ne judece, pentru că mersul nostru n-a fost curat.
Starea aceasta este de plâns şi cere multă băgare de seamă din partea noastră, fie că e vorba de adunare, fie de evlavia noastră personală. Pentru ce sunt adunările noastre de atâtea ori aşa de lipsite de viaţă, atât de slabe şi adormite? Pentru ce cântarea şi rugăciunile sunt atât de puţin ce ar trebui să fie? De ce sunt în mijlocul nostru atât de puţine lucruri de care ar putea Dumnezeu vorbi ca fiind „hrana jertfelor Lui mistuite de foc, care îi este de un miros plăcut?” Fiind plini de noi înşine, de nevoile sau greutăţile noastre, nu suntem în stare să aducem lui Dumnezeu „carnea jertfei Lui”. Îi luăm tocmai ce-i suntem datori şi ce doreşte inima Sa.
Dar trebuie oare să tăgăduim ispitele, greutăţile şi nevoile noastre? Nu; însă trebuie sa le încredinţăm Lui. El ne spune să aruncăm asupra Lui toate îngrijorările noastre, fiindcă El poartă grija de noi. Nu e asta de ajuns? Nu trebuie să fim destul de izbăviţi de noi înşine, când ne adunăm în Numele Lui, ca să-i arătăm altceva decât ce ne priveşte pe noi? Fireşte că nu ne putem închipui că păcatele, greutăţile sau necazurile noastre ar fi hrana jertfei lui Dumnezeu. Aceste lucruri e drept că El le-a luat asupra Lui; însă nu pot fi înfăţişate ca hrana Sa.
Să căutăm să ne păstram într-o stare de suflet care să ne facă să înfăţişăm lui Dumnezeu ceea ce numeşte El „hrana jertfelor”.
Să fim mai plini de Hristos ca „miros plăcut lui Dumnezeu”. Asta nu înseamnă că trebuie să preţuim mai puţin jertfa pentru păcat; departe de noi acest gând! Numai să ne aducem aminte ca în Isus Hristos este ceva mai mult decât iertarea păcatelor şi mântuirea sufletelor. Arderea de tot şi stropirea ne înfăţişează pe Hristos ca un miros plăcut, ca hrana jertfei lui Dumnezeu, ca bucuria inimii Lui. Mai trebuie să stăruim asupra faptului că Acela care este un miros plăcut lui Dumnezeu, este Acelaşi care a fost făcut blestem pentru noi? Fireşte că orice creştin recunoaşte aceasta. Suntem foarte porniţi să ne mărginim numai la lucrarea făcută de Hristos, uitând ce este El pentru Dumnezeu.
În „Gânduri asupra Leviticului”, am înfăţişat cititorului ce ne-a arătat Dumnezeu asupra jertfelor şi sărbătorilor, aşa că nu ne mai oprim aici asupra lor. Cartea aceea se poate cumpăra de la tipografie (a se citi lămuririle în capitolele 1-8 şi 3).