Ce minunată privelişte înfăţişa tabăra lui Israel, în acest pustiu sterp, unde nu erau decât urlete de jale. Ce privelişte pentru îngeri, pentru oameni şi pentru draci! Privirea lui Dumnezeu era îndreptată neîncetat peste ea; El era de faţă. El locuia în mijlocul poporului Său luptător; acolo îşi statornicise El locuinţa. El nu şi o găsea, nu şi-o putea afla în mijlocul strălucirilor Egiptului, Asiriei sau Babilonului. Fără îndoiala, aceste ţări înfăţişau ochilor fereşte tot ce putea fi atrăgător pentru ei. Artele şi ştiinţele erau preţuite acolo. Civilizaţia atinsese la aceste popoare vechi o treaptă mult mai ridicată decât cea pe care am fi porniţi s-o recunoaştem. Obiceiurile foarte alese şi luxul, poate că ajunseseră într-un punct tot atât de înaintat ca printre cei ce au astăzi pretenţii foarte mari în a-ceastă privinţa.

Dar, să nu uităm, că Dumnezeu nu era cunoscut de aceste neamuri. Numele Lui nu li se descoperise niciodată. El nu locuia în mijlocul lor. Este adevărat că şi acolo erau multe mărturii despre puterea Lui ziditoare. De altminteri pronia Lui veghea peste ele. El le trimetea din cer ploi şi timpuri roditoare, umplându-le inimile de hrană şi de bucurie. Din zi în zi şi din an în an, El îşi vărsa peste ei, cu mână largă binecuvântările şi binefacerile Sale. Ploile Lui le făceau câmpiile roditoare, şi razele soarelui Său le înveseleau inimile. Dar el nu-L cunoşteau şi nu-L căutau. El nu locuia în mijlocul lor. Nici unul dintre aceste neamuri nu putea spune: „Domnul este tăria mea, temeiul cântărilor mele de laudă: El m-a scăpat. El este Dumnezeul meu: pe El îl voi lăuda; El este Dumnezeul tatălui meu; pe El îl voi preamări” (Exod 15:2).

Dumnezeu îşi aşezase locuinţa în mijlocul poporului Său răscumpărat, şi nicăieri alt undeva. Răscumpărarea era temelia neapărat trebuincioasă locuinţei lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. În afară de răscumpărare, starea de fată a lui Dumnezeu nu putea aduce decât nimicirea omului; dar, răscumpărarea fiind cunoscută, această stare de fată dă celui răscumpărat cea mai înaltă cinste şi cea mai strălucitoare slavă.

Dumnezeu îşi alesese locuinţa în mijlocul poporului Său Israel. El S-a coborât din cer nu numai ca să-l răscumpere din ţara Egiptului, ci şi ca săi fie tovarăş de călătorie de-a lungul pustiului. Minunat gând! Dumnezeul Prea înalt aşezându-Şi locuinţa pe nisipul pustiului, şi chiar în mijlocul adunării Lui răscumpărate! Într-adevăr, pe tot întinsul lumii, nu se mai găsea aşa ceva. Acolo era această oştire de şase sute de mii de oameni, afară de femei si copil. Într-un pustiu sterp, unde nu era un fir de iarbă, nici o picătură de apă, nici un mijloc văzut de hrană şi întreţinere. Cum trebuiau ei hrăniţi? Dumnezeu era acolo. Cum trebuia să fie ţinută rânduiala în mijlocul lor? Dumnezeu era acolo. Cum să-şi găsească drumul, de-a lungul unul pustiu sălbatec, unde nu era nici un drum? Dumnezeu era acolo

Într-un cuvânt, starea de faţă a lui Dumnezeu era o chezăşie pentru tot. Necredinţa putea spune: „Cum o să trăiască numai cu aer trei milioane de oameni? Cine are însărcinarea nevoilor militare? Unde e materialul de război, cărate şi magaziile? Numai credinţa poate răspunde; şi răspunsul el este scurt şi cuprinzător: „Dumnezeu era acolo. Şi era de ajuns. Totul se cuprinde în aceste trei vorbe. În socotelile credinţei, Dumnezeu singur este de neapărată trebuinţă; şi când îl avem pe El, putem fi siguri de orice. Dacă toate izvoarele sunt în Dumnezeul cel viu nu mai este vorba de nevoile noastre; toate sunt acoperite prin plinătatea Sa desăvârşită.

Ce erau şase sute de mii de luptători pentru Dumnezeul Cel Atotputernic? Ce erau feluritele nevoi ale femeilor şi copiilor lor? Pentru mintea omului, acestea erau poveri zdrobitoare. Să trimetă Anglia o oştire numai de zece mii de oameni în Abisinia; gândiţi-vă la cheltuielile grozave şi la lucrările cerute de acest lucru, la mulţimea vapoarelor trebuincioase ca să transporte materialul de război şi celelalte lucruri trebuitoare acestei mici oştiri. Dar închipuiţi-va o oştire care, fără să număram femeile şi copiii, era de şase-zeci de ori mai mare. Închipuiţi-vă această oştire nespus de mare, pornind la un drum care trebuia să se întindă, timp de patruzeci de ani, de-a lungul „unui pustiu mare şi îngrozitor”, în care nu era nici grâu, nici iarbă, nici izvor de apă. Cum aveau să fie hrăniţi? Ei nu aveau merinde cu ei, – nici nu se înţeleseseră cu popoare prietene ca să le facă rost, – n-aveau să întâlnească nici un car cu merinde, în feluritele popasuri ale drumului lor, – într-un cuvânt, nu aveau nici un singur mijloc văzut ca să le vie în ajutorul nevoilor lor, nimic din ceea ce putea firea să socotească prielnic şi trebuincios.

Toate acestea fac să fie cumpănite cu luare aminte. Dar trebuie să le cercetam în faţa lui Dumnezeu. Nu putem avea nici un folos dacă încercăm să dezlegăm prin chibzuinţă minţii omeneşti această întrebare însemnată. Nu, cititorule, numai credinţa o poate dezlega, şi numai prin Cuvântul Dumnezeului Celui viu. Acolo se găseşte dezlegarea de preţ. Pune pe Dumnezeu, şi nu vei avea nevoie de nimic altceva ca să ai un răspuns. Lasă-L deoparte, şi, oricât de straşnică ţi-ar fi mintea, oricât de adânci ţi-or fi socotelile, încurcătura ta va fi de deznădăjduit.

Astfel dezleagă credinţa această greutate. Dumnezeu era în mijlocul poporului Său. El era acolo în toată plinătatea harului şi îndurării Sale, – acolo, cunoscând deplin nevoile şi greutăţile drumului lor – acolo, în puterea Lui nemărginită şi în mijloacele Lui nesfârşite, ca să facă faţă acestor greutăţi şi să poarte de grijă acestor nevoi. El se îngrijise atât de mult de toate aceste lucruri, încât, la sfârşitul lungilor pribegii prin pustie, putea să se îndrepte către inimile lor cu vorbe atât de duioase ca acestea: „Căci Domnul, Dumnezeul tău, te-a binecuvântat în tot lucrul mâinilor tale şi ţi-a cunoscut călătoria în această mare pustie, iată, de patruzeci de ani de când, Domnul, Dumnezeul tău este cu tine, şi n-ai dus lipsă de nimic”. Şi încă: „Haina nu ţi s-a învechit pe tine, şi nici nu ţi s-au umflat picioarele, în timpul acestor patruzeci de ani” (Deut. 2:7; 8.4).

Însă în toate acestea, tabăra lui Israel era o icoană pre-închipuitoare, izbitoare şi însemnată a Bisericii lui Dumnezeu în lumea aceasta. Mărturia Scripturii este atât de hotărâtă în această privinţă, că nu îngăduie nici un loc închipuirii minţii: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să le slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste cari au venit sfârşiturile veacurilor” (1 Cor. 10:11).

Ne putem dar apropia să privim cu un interes deosebit această privelişte minunată, şi să căutăm să culegem învăţăturile de preţ ce ni le poate da cum nu se poate mai bine. Şi încă ce învăţături? Cine poate să le preţuiască aşa cum trebuie? Priviţi această tabără tainică, în pustie, alcătuită, cum am spus, din oameni de luptă, lucrători şi închinători. Ce despărţire de toate neamurile lumii! Ce sărăcie lucie! Ce stare. Ce atârnare deplină de Dumnezeu! Ei n-aveau nici măcar o singură fărâmitură de hrană, nici o picătură de apă, decât ce primeau zi de zi, chiar din mâna lui Dumnezeu. Când intrau noaptea în corturi ca să se odihnească, n-aveau nici o fărâmă de hrana pentru a doua zi. Nu era nici magazie, nici cămara, nici un alt mijloc văzut, nimic pe care să se poată bizui firea.

Dar Dumnezeu era acolo, şi credinţei nu-i trebuia nimic mai mult. Ei erau siliţi să atârne în totul de Dumnezeu. Era singurul şi marele adevăr. Credinţa nu recunoaşte ca adevărat, temeinic şi în stare să ajute, pe nimeni altul decât pe Dumnezeul cel viu, adevărat şi vecinie. Firea putea să arunce în urmă o privire pofticioasă la grânarele Egiptului şi să vadă în ele ceva care se putea pipăi şi hrănitor. Credinţa priveşte spre cer şi acolo îşi găseşte toate izvoarele.

Soarta aceasta o avea tabăra în pustie; ca şi Biserica în lume. Nu era nici o trebuinţa, nici o singură îngrijorare neprevăzută, nici o singură nevoie de orice fel ar fi fost, pentru care starea de fată a lui Dumnezeu să nu fie cu totul de ajuns. Neamurile netăiate împrejur puteau să privească şi să se minuneze. În rătăcirea necredinţei oarbe, ele puteau să şi pună multe întrebări şi să caute să ştie cum putea fi hrănită, îmbrăcată şi ţinută în rânduială, o asemenea oştire. Foarte firesc; ele n-aveau ochi să vadă de unde veneau toate acestea. Ele nu cunoşteau pe Domnul, Cel Veşnic, „Dumnezeul Evreilor” şi, prin urmare, dacă li s-ar fi spus că El purta de grija acestei mari adunări, ar fi fost pentru ele un fel de basme şăgalnice.

Şi acum, la fel e cu Biserica lui Dumnezeu, în aceasta lume, pe care cu drept cuvânt o putem numi o pustie morală. Privită din punct de vedere dumnezeiesc, această adunare nu este din lume; ea este cu totul despărţită de lume. Ea este tot atât de în afară de lume, după cum şi tabăra lui Israel era în afară de Egipt. Valurile mării Roşii se ridicau între această tabără şi Egipt, iar apele mai adânci şi mai posomorite ale morţii lui Hristos curg între Biserica hi Dumnezeu şi acest veac rău. Este cu neputinţa să se poată închipui o despărţire mai desăvârşită. „Ei nu sunt din lume, zice Domnul, după cum nici Eu nu sunt din lume (Ioan 17:16).

Apoi, în ce priveşte întreaga ei atârnare; în această lume, cine atârnă mal mult de altul decât Biserica lui Dumnezeu? Ea nu are nimic în ea însăşi sau prin ea însăşi. Ea este aşezată în mijlocul unui pustiu moral, pustiu sterp, posomorit şi nemărginit; în care nu se aud decât urlete de deznădejde unde nu este nimic care să-i ţină viata. În tot întinsul acestei lumi, nu se găseşte nici o picătură de apă, nici un singur fel de hrană care să poată prii Bisericii lui Dumnezeu.

E în primejdia a tot soiul de înrâuriri vrăjmaşe. Aici pe pământ ea n-are prieteni, totul îi stă împotrivă. În mijlocul acestei lumi, ea este ca o floare din alte tari, sădită într-un ţinut unde pământul şi aerul îi sunt deopotrivă de neprielnice.

Aşa este Biserica lui Dumnezeu în lume; ceva despărţit, care atârnă de altcineva, fără apărare, lepădată în totul pe seama Dumnezeului Celui Viu. Lucrul acesta poate da gândurilor noastre despre Biserică mult adevăr, putere şi lumina; şi acum, rămâne în sarcina noastră să o înfăţişăm ca pe o icoană potrivnică a taberei în pustie. Nu este o ciudăţenie a închipuirii, nici un gând străin să o socotim astfel; 1 Corinteni 10:11 ne dovedeşte acest lucru cât se poate de lămurit. Suntem pe deplin îndrituiţi să spunem că ceea ce era tabăra lui Israel în chip văzut, este Biserica din punct de vedere moral şi duhovnicesc. Şi încă, ce era pustia, după slovă, pentru Israel, este lumea privită din punct de vedere moral şi duhovnicesc pentru Biserica lui Dumnezeu. După cum pustia nu era pentru Israel un loc de îmbelşugare şi de bucurii, ci de primejdii şi străduinţe, tot aşa lumea nu dă Bisericii lui Dumnezeu mijloace de trai sau bucurii, ci trude şi primejdii.

E însemnat să înţelegem acest lucru în toată puterea lui morală. Biserica sau adunarea lui Dumnezeu în lume, ca „Adunarea în pustie”, este încredinţată în totul purtării de grijă a Dumnezeului Celui Viu. Să nu uitam că vorbim din punct de vedere dumnezeiesc – cum vede Dumnezeu Biserica. Privita din punct de vedere omenesc, aşa cum este, în adevărata ei stare din timpul de faţă, vai! e altceva. Acum, ne îndeletnicim numai cu gândul adevărat, dumnezeiesc, al Bisericii lui Dumnezeu în lume.

Să nu se uite nici o clipă că după cum este adevărat că odinioară era o tabăra, o adunare religioasa în pustie, tot atât de adevărat este că în timpul acesta se află în lume Biserica lui Dumnezeu, trupul lui Hristos. Fără îndoială că neamurile lumii nu cunoşteau deloc acea adunare de odinioară, şi cu atât mai puţin nu se sinchiseau de ea; dar acest lucru nu slăbea şi nici chiar nu atingea marele fapt că ea era acolo. Tot astfel, astăzi, oamenii din lume nu cunosc deloc Biserica lui Dumnezeu, trupul lui Hristos, şi cu atât mai puţin nu le pasă de ea; dar aceasta nu atinge în nici un fel, acest mare adevăr că o asemenea Biserică sau adunare a lui Dumnezeu se află într-adevăr în timpul de faţă, în lume, şi că a fost neîncetat de când s-a coborât Duhul Sfânt în ziua Cinci-zecimii. Este adevărat că adunarea lui Israel îşi avea încercările ei, luptele ei, greutăţile ei, ispitele ei, neînţelegerile ei, dezbinările ei, zguduiturile ei lăuntrice piedicile ei multe şi fără nume, şi toate acestea cereau ajutoarele felurite cari erau în Domnul – slujba de preţ a proorocului, a preotului şi a împăratului pe care îi rânduise Dumnezeu; căci, după cum ştim, Moise era acolo ca „împărat în Israel”, şi ca prooroc pus de Dumnezeu, iar Aaron era acolo ca să împlinească toate slujbele preoţeşti.

Dar, în ciuda acestor lucruri pe cari le-am arătat cu toată slăbiciunea, căderea, păcatul, răzvrătirea, cârtirea, – rămâne lucru hotărât că era ceva izbitor, care trebuia cunoscut de oameni, de draci şi de îngeri, anume o adunare foarte mare, cam de trei milioane de suflete (după socoteala obişnuită), călătorind într-un pustiu; atârnând în totul de un braţ nevăzut, călăuziţi şi îngrijiţi de Dumnezeul cel veşnic, al cărui ochi niciodată nu era întors nici o singura clipă de la această oştire tainică şi pre-închipuitoare a unui adevăr dumnezeiesc. Dumnezeu locuia într-adevăr în mijlocul poporului Său şi nu-l părăsea niciodată, cu toată uitarea lui, cu toată nerecunoştinţa şi răzvrătirea lui. El era acolo ca să-i sprijine şi să-l călăuzească, să-l păzească şi să-l păstreze zi şi noapte. El îl hrănea în fiecare zi cu pane din cer şi făcea să ţâşnească pentru el, apă din stâncă. Fireşte, acesta era un lucru uimitor, o taină mare.

Dumnezeu avea o adunare în pustie – ţinută deoparte de toate neamurile de primprejur, despărţită, ca să fie a Lui. Se poate ca neamurile lumii să nu fi ştiut, să nu se fi sinchisit, să nu fi gândit nimic despre această adunare. Hotărât că pustia nu producea nimic ca hrană sau răcorire. În ea se găseau şerpi şi scorpii, – primejdii şi curse, – secete, uscăciunea şi jalea. Dar mai era şi aceasta adunare minunată, întreţinută într-un fel care zădărnicea şi încurca mintea omenească.

Acum, cititorule, adu-ţi aminte că aceasta era o icoană pre-închipuitoare a unui lucru care a fost în fiinţă nouăsprezece veacuri, cere este încă în fiinţă, şi care va fi până în clipa în care Domnul se va ridica din locul Său în care se află acum, şi se va cobori în văzduh. Într-un cuvânt, este o icoană pre-închipuitoare a Bisericii lui Dumnezeu în lume. Este foarte însemnat să recunoaştem acest fapt, care din nenorocire prea a fost pierdut din vedere, şi care, chiar în zilele noastre, este atât de puţin înţeles. Cu toate acestea, fiecare creştin este foarte răspunzător să-l recunoască şi să-l mărturisească în practica. Nu-l putem înlătura. Este adevărat că în timpul de faţă se află în această lume, ceva care se potriveşte cu tabăra în pustie? Da, într-adevăr; este Biserica în pustie. Este o adunare care trece prin această lume, cum trecea Israel de-a lungul pustiei. Mai mult, din punct de vedere moral şi duhovnicesc, lumea este pentru Biserică, întocmai ce era pustia pentru Israel. Israel nu găsea în pustie mijloace de trai, şi nici Biserica lui Dumnezeu nu găseşte nimic în lume. Dacă găseşte, face mincinos pe Domnul ei şi nu-L urmează cum trebuie. Israel nu era din pustie, dar o străbătea; Biserica lui Dumnezeu nu este din lume, dar trece prin ea. Dacă cititorul este bine pătruns de acest adevăr, va vedea locul de desăvârşita despărţire care se potriveşte Bisericii lui Dumnezeu ca trup, şi fiecărui mădular în parte. Biserica, aşa cum o vede Dumnezeu, este tot atât de despărţită cu desăvârşire de această lume, cum era tabăra lui Israel de pustiul înconjurător. Nu este nici o legătură între Biserică şi lume, cum nu era nici între Israel şi nisipul din pustie. Cele mai strălucitoare momeli şi cele mai ademenitoare ispite ale lumii sunt pentru Biserica lui Dumnezeu ce erau pentru Israel şerpii, scorpiile şi celelalte multe primejdii ale pustiei.

Acesta este gândul dumnezeiesc despre Biserică, şi tocmai cu acest gând ne îndeletnicim acum. Vai! cât se deosebeşte de mult de ce se zice că e „Biserica” Dorim ca, deocamdată, cititorul să-şi aţintească privirea asupra adevăratei stări a lucrurilor. Voim să-l aşezăm, prin credinţă, de partea lui Dumnezeu, şi de acolo să poată privi Biserica. Numai privind-o astfel îşi poate da bine seama ce este Biserica, şi de răspunderea lui personală cu privire la această Biserică. Dumnezeu are o Biserică în lume. În timpul de faţă se află pe pământ un trup, locuit de Duhul, şi unit cu Hristos, Capul. Această Biserică – acest trup – este alcătuit din toţi cei ce cred cu adevărat în Fiul lui Dumnezeu, şi cari sunt uniţi între ei prin puterea marelui fapt al stării de faţă a Duhului Sfânt.

Pe de alta parte să se ia seama că aici nu este vorba de vreo părere, de vreun anumit gând, pe care-l putem primi sau da la o parte, după bunul plac. Avem de-a face cu un fapt dumnezeiesc. Fie că voim să ascultăm, fie că nu voim, el rămâne un adevăr însemnat Biserica este un trup în fiinţă, şi noi suntem mădularele lui dacă suntem credincioşi adevăraţi. Nu putem fi scutiţi să facem parte din acest trup şi nu-l putem nesocoti. Suntem în această legătura – fiind botezaţi pentru aceasta cu Duhul Sfânt. Este un lucru tot atât de adevărat şi de temeinic ca şi naşterea unui copil într-o familie. Naşterea a avut loc, legătura de familie s-a făcut, şi n-avem decât s-o recunoaştem şi să umblăm cum cere această legătură, zi de zi. Din clipa când un suflet este născut din nou – este născut de sus şi pecetluit cu Duhul Sfânt, – face parte din trupul lui Hristos. El nu se mai poate socoti mai departe ca un ins singuratic, o fiinţă neatârnată, o părticică ce trăieşte singură; el este mădularul unui trup, întocmai cum mâna şi piciorul este mădularul trupului omenesc. Credinciosul este mădularul Bisericii lui Dumnezeu, şi în nici un fel nu mai poate fi mădularul altcuiva. Cum ar putea mâna mea să fie mădularul altui trup? Întemeindu-ne pe acestea, ne putem întreba: Cum s-ar putea ca un mădular al trupului lui Hristos să fie mădular al unui alt trup?

Ce adevăr măreţ în ce priveşte Biserica lui Dumnezeu. Ce bine este să stai sub înrâurirea unui asemenea adevăr în mijlocul prăpădului şi dărâmăturilor, luptei şi dezbinării, încurcăturii şi vrăjbii, sectelor şi partidelor, Biserica lui Dumnezeu este ceva deosebit. Hotărât că este un adevăr din cele mai practice şi mai puternice în lucrare. Suntem tot atât de ţinuţi să recunoaştem, prin credinţă, această Biserică în lume, cum erau Israeliţii ţinuţi să recunoască, prin vedere, tabăra în pustie. Era o tabără, o adunare, şi adevăratul Israelit făcea parte din ea; este o Biserică, un trup, şi creştinul adevărat face parte din ea.

Dar cum s-a alcătuit acest trup? Prin Duhul Sfânt, cum este scris: „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh ca să alcătuim un singur trup” (1 Cron. 12:13). Cum este îngrijit? Prin Capul său viu; cu ajutorul Duhului şi prin Cuvânt, cum citim: „Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica” (Efes. 5:29). Nu este destul? Nu ajunge Hristos? Duhul Sfânt nu ajunge? Avem nevoie de altceva decât de puterile nesfârşite ce se găsesc în Numele lui Isus? Darurile Duhului vecinie nu sunt îndeajuns pentru creşterea şi îngrijirea Bisericii lui Dumnezeu? Starea de faţă a lui Dumnezeu în Biserică nu-l chezăşuieşte tot de ce poate avea nevoie? Nu îngrijeşte El de nevoile fiecărui ceas? Credinţa răspunde: „Da” şi zice cu tărie şi încredinţare. Necredinţa, mintea omenească zice: „Nu; pe lângă aceasta mal avem nevoie de multe alte lucruri”. Ce să răspunzi la acestea? Numai atât:”Dacă Dumnezeu nu este de ajuns, nu ştim încotro să ne mal îndreptăm. Dacă Numele lui Isus nu ajunge, nu ştim ce să mai facem, Dacă Duhul Sfânt nu poate face fată tuturor nevoilor părtăşiei legăturii frăţeşti, slujbei şi cultului, adunării de preamărire şi închinare nu ştim ce să mai zicem”.

Cu toate acestea se poate spune că „lucrurile nu suni aşa cum erau pe vremea apostolilor; că Biserica a căzut; că darurile din ziua Cinci-zecimii au încetat; că zilele măreţe ale dragostei dintâi a Bisericii au pierit, şi că prin urmare trebuie să găsim cele mai bune mijloace ce ne stau la îndemână pentru organizarea şi sprijinirea bisericilor noastre”. La toate acestea răspundem: „Nici Dumnezeu, nici Hristos Capul Bisericii, nici Duhul Sfânt n-au greşit”. „Nici o iotă sau o frântură de slovă din Cuvântul lui Dumnezeu n-au căzut”. Temelia adevărată a credinţei este aceasta: „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci”. El a zis: „Iată, Eu sunt cu voi”. Cât timp? Oare numai în timpul zilelor dragostei dintâi? Numai pe vremea apostolilor? Sau numai atâta timp cât Biserica va rămâne credincioasă? Nu: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mat. 28. 20). Tot astfel când este pomenită mai înainte şi pentru întâia oară Biserica adevărată în toată Scriptura, avem aceste cuvinte vrednice de amintit: „Pe această piatră (Fiul Dumnezeului celui viu) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (Mat. 16:18).

Dar, întrebarea este: „Se află această Biserică în timpul de fata pe pământ”? Da, cu toată siguranţa. Aici pe pământ este acum aceasta Biserică tot atât de adevărată cum era odinioară o tabără în pustie. Şi după cum Dumnezeu era în acea tabără ca să poarte de grijă pentru toate nevoile poporului, tot aşa El locuieşte acum în Biserică pentru ca s-o stăpânească, s-o cârmuiască în toate privinţele, după cum este scris: „Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efes. 2:22). Aceasta ne este cu totul de ajuns. Tot ce ne trebuie, este să înţelegem, prin credinţa acest mare adevăr. Numele lui Isus răspunde tuturor nevoilor Bisericii lui Dumnezeu, tot aşa de bine cum răspunde mântuirii sufletului. „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mat. 18:20). A încetat oare lucrul acesta să fie adevărat? Dacă nu, starea de faţă a lui Hristos nu e în totul de ajuns Bisericii Sale? Avem nevoie să facem planuri şi tot felul de lucrări, de-ale noastre înşine, în socotelile Bisericii? Nimic mai mult decât la mântuirea sufletului. Ce zicem păcătosului? Încrede-te în Hristos. Ce zicem sfântului? Încrede-te în Hristos. Ce zicem unei adunări a sfinţilor, mică sau mare? Încredeţi-vă în Hristos. Este ceva pe care El nu l-ar putea face? „Este vreun lucru prea greu pentru El”? S-a isprăvit vistieria darurilor şi harului Său? Nu poate El să dea daruri pentru slujbă? Nu poate El să ridice evanghelişti, păstori sufleteşti, învăţători? Nu poate El face faţă pe deplin tuturor feluritelor nevoi ale Bisericii Sale în pustie? Dacă nu poate, unde ne aflam? Ce vom face? Încotro să ne întoarcem? Ce avea să facă adunarea lui Israel? Să privească la Dumnezeu. Pentru toate? Da, pentru toate; pentru hrană, pentru apă, pentru îmbrăcăminte, pentru călăuzire, pentru ocrotire, pentru tot. Toate izvoarele lor erau în El. Trebuiau să se ducă la un altul? Niciodată, Hristos, Domnul nostru, ajunge din belşug, în ciuda tuturor căderilor noastre, a prăpădului nostru, a păcatelor şi a necredinţei noastre. El a trimes pe Duhul Sfânt, Mângâietorul binecuvântat, ca să locuiască împreună şi în răscumpăraţii Săi, ca să alcătuiască un singur trup şi ca să-i unească cu El, Capul viu în ceruri. Acest Duh este puterea unirii, a părtăşiei, a legăturii frăţeşti, a slujbei şi a cultului sau adunării de închinare şi preamărire. El nu ne-a părăsit, şi niciodată nu ne va părăsi. Numai să ne încredem în El; să ne folosim de El, să-L lăsăm să lucreze. Să ne punem în apărare cu grijă împotriva a tot ce ar putea finii să-L stingă, sa-L împiedece, sau să-L întristeze. Să-i recunoaştem locul adevărat în adunare, şi să ne încredinţăm în toate privinţele, călăuzirii şi stăpânirii lui. Suntem încredinţaţi că asta este adevărata taină a puterii şi a binecuvântării. Tăgăduim noi prăpădul din Biserică? Cum am putea tăgădui? Vai! Căderea Bisericii se înfăţişează ca un fapt prea vădit şi prea cunoscut! Căutăm noi să tăgăduim partea noastră de vină, în această ruina, nebunia şi păcatul nostru? Să dea Dumnezeu să le simţim mai adânc! Dar vom adăuga la păcatul nostru tăgăduirea că harul şi puterea Domnului nostru ne poate atinge în nebunia şi ruina noastră? Îl vom lepăda noi, pe El, izvorul apelor vii, şi ne vom săpa puţuri crăpate, cari nu pot ţinea apa? Ne vom abate de la Stânca veacurilor ca să ne sprijinim pe trestia frântă a închipuirii noastre? Cu nici un chip. Glasul inimilor noastre, când ne gândim la Numele lui Isus, să fie mai degrabă acesta:,În Isus am aflat mântuire, iertare, un leac pentru griji şi pentru vremelnici nevoi; şi pentru orice rană, El ni-i mângâiere: tot ce trebuieşte, în El găsim noi”. Cititorul să nu-şi închipuie că vrem să dam cea mai mică încuviinţare pretenţiilor bisericeşti. Mai degrabă ne este groază de ele; le privim ca foarte vrednice de dispreţuit. Credem ca n-am şti să luam un loc destul de smerit. Un loc şi un duh smerit e tocmai ce ni se potriveşte cu privire la ocara şi păcatul nostru de obşte. Tot ce căutăm să arătam, este plinătatea Numelui lui Isus pentru toate nevoile Bisericii lui Dumnezeu, în toate timpurile şi în toate împrejurările. În zilele apostolilor acest Nume avea o putere nemăsurată; de ce n-ar mai avea o şi acum? A suferit acest nume slăvii vreo schimbare? Nu, slavă Domnului! Ei bine, aşa dar. El ne ajunge în clipa aceasta, şi tot ce avem de făcut este să ne încredem în totul în El, şi prin urmare să ne depărtăm cu desăvârşire de orice alta pricină de încredere, ca să ne adăpostim cu o hotărâre tare sub acest Nume scump şi fără seamăn. Binecuvântat să fie Numele Lui, El se coboară în mijlocul celei mai mici adunări celui mai mic număr, fiindcă a zis: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”. Acest cuvânt mai este adevărat pentru noi? Şi-a pierdut puterea? Nu se mai poate folosi? Unde a fost desfiinţat?

Cititorule creştin, te rugam stăruitor prin toate dovezile care trebuiesc să înrâurească asupra inimii tale, să-ţi dai încuviinţarea din inimă asupra acestui adevăr veşnic, şi anume: Deplinătatea Numelui Domnului Isus Hristos pentru Biserica lui Dumnezeu, în orice stare cu putinţă s-ar afla şi în orice vreme, întrebuinţând cuvintele: „Deplinătatea Numelui Domnului Isus Hristos”, înţelegem tot ce este chezăşuit poporului Său în acest Nume – viaţa, neprihănire, primire înaintea lui Dumnezeu, starea de faţă a Duhului Sfânt cu toate darurile Lui felurite, centrul dumnezeiesc în jurul căruia se adună copiii lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, credem că tot ce poate avea nevoie Biserica, în timpul de faţa şi în veşnicie, se cuprinde în acest singur Nume slăvit: „Domnul Isus Hristos”.

Te rugăm fierbinte să nu priveşti cele arătate mai sus doar ca pe o teorie adevărată, ci să le mărturiseşti cu viaţa ta; şi atunci, hotărât că vei gusta adâncă binecuvântare a stării de faţă a lui Isus aici pe pământ – binecuvântare ce trebuie gustată, ca să fie cunoscută; dar care, odată ce a fost într-adevăr gustată, nu mai poate fi uitată niciodată sau data deoparte pentru nimica în lume.

N-avem deloc de gând să lungim şirul gândurilor pe cari le-am arătat, sau să scriem un cuvânt înainte atât de lung la partea Cărţii ce ne stă înainte, şi pentru care cerem acum cititorului nostru, toată luarea aminte.

Privind acum „adunarea Israeliţilor în pustie” (Fapte 7:38), o vedem alcătuită din trei cete deosebite, şi anume: luptători, lucrători şi închinători. Era un popor de luptători, o seminţie de lucrători, o casă de închinători sau preoţi. Am aruncat o privire asupra celor dintâi şi am văzut pe fiecare dintre ei, după familiile lor, fiecare lângă „steagul” lui, întocmai după porunca Domnului; ne vom opri câteva clipe asupra celor de al doilea, şi îi vom urmări în lucrarea şi slujba lor, după aceeaşi porunca. Am privit pe luptători; să ne îndreptăm spre lucrători.

Leviţii erau hotărâţi între toate celelalte seminţii, şi chemaţi să aibă un loc şi să împlinească o slujbă foarte deosebită. Iată ce citim despre ei: „Leviţii, după seminţia părinţilor lor, n-au intrat în numărătoarea aceasta. Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: „Să nu faci numărătoarea seminţiei lui Levi, şi să nu-i numeri capetele în mijlocul celorlalţi copii ai lui Israel. Da în grija Leviţilor cortul întâlnirii, toate uneltele lui şi tot ce ţine de el. Ei vor duce cortul şi toate uneltele lui, vor face slujba în el, şi vor tăbărî în jurul cortului. Când va porni cortul, Leviţii să-l desfacă; şi când se va opri cortul, Leviţii să-l întindă; iar străinul care se va apropia de el, să fie pedepsit cu moartea. Copiii lui Israel să tăbărască fiecare în tabăra lui, fiecare lângă steagul lui, după cetele lor. Dar Leviţii să tăbărască în jurul cortului întâlnirii, pentru ca să nu izbucnească mânia Mea împotriva adunării copiilor lui Israel; şi Leviţii să aibă paza cortului întâlnirii” (Cap. 1:47-53). Şi mai citim: „Leviţii, după porunca pe care o dăduse lui Moise Domnul, n-au intrat la numărătoare în mijlocul copiilor lui Israel” (Cap. 2:33).

Dar de ce tocmai Leviţii? De ce era hotărâtă această seminţie, dintre toate celelalte, şi pusă deoparte pentru o slujbă atât de sfântă şi atât de însemnată? Aveau în ei vreo sfinţenie oarecare sau vreun bun deosebit pentru a îndreptaţi o asemenea cinste? Deloc, nici prin naştere şi nici în viaţa de toate zilele, după cum putem vedea prin cuvintele următoare: „Simeon şi Levi sunt fraţi; săbiile lor sunt nişte unelte de silnicie. Nu vreau să intre sufletul meu la sfaturile, lor, nu vreau să se unească duhul meu cu adunarea lor! Căci, în mânia lor, au ucis oameni, şi, în răutatea lor, au tăiat vinele taurilor. Blestemată să fie mânia lor, pentru că a fost prea turbată, şi furia lor, căci a fost prea sălbatică. Îi voi împărţi în Iacov, şi-i voi risipi în Israel (Gen. 49:5-7).

Astfel era Levi prin naştere şi în purtare – îndărătnic, mânios şi rău. Ce ciudat ca un astfel de om să fie singur ales şi înălţat într-o stare atât de aleasă şi atât de sfântă. Putem spune cu drept cuvânt că de la început până la sfârşit era numai har. Iată cum lucrează harul ca să ridice pe cei ce sunt în cea mai rea stare. El se coboară în cele mai adânci prăpăstii şi de acolo îşi culege cele mai strălucitoare biruinţe. „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi”, dintre cari cel dintâi sunt eu” (1 Tim. 1:15). „Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos” (Efes. 3:8).

Ce izbitor este acest fel de vorbire: „Nu vreau să intre sufletul meu la sfaturile lor; nu vreau să se unească duhul meu cu adunarea lor! Dumnezeu are ochii aşa de curaţi că nu pot să vadă răul, şi El nu poate privi nelegiuirea. Dumnezeu nu putea să se unească cu sfaturile lui Levi, El nu putea să se întovărăşească cu el. Era cu neputinţă. Dumnezeu n-avea nici o legătură cu îndărătnicia, mânia şi sălbăticia. Totuşi, El putea să aducă pe Levi în sfatul lui şi să-l facă părtaş adunării Lui, El putea să-l scoată din locuinţa lui, unde nu erau decât unelte de chin, şi să-l aducă în cortul întâlnirii, ca să se îndeletnicească cu unelte sfinte şi vasele ce se aflau în cort. Era harul – harul slobod şi deplin; în acest har trebuie căutată temelia oricărei slujbe înalte şi binecuvântate a lui Levi. Câtă vreme nu era vorba decât de el însuşi, o depărtare fără margini îl despărţea de Dumnezeul cel sfânt, – o prăpastie peste care nici o născocire sau putere omenească nu putea arunca o punte. Un Dumnezeu sfânt nu putea să aibă a face cu îndărătnicia, mânia şi sălbăticia; dar un Dumnezeu al harului avea a face cu Levi. În îndurarea Lui, El putea să cerceteze pe o asemenea fiinţă, şi s-o scoată din adâncimile căderii sale morale, şi s-o aducă în preajma Sa.

Ce minunata deosebire între starea fireasca a lui Levi, şi starea lui prin har, între uneltele de chin şi vasele locului prea sfânt, între Levi înfăţişat în cap. 34 din Geneza şi cel din capitolele 3 şi 4 din Numeri.

Dar să cercetăm cu de-amănuntul felul cum s-a purtat Dumnezeu cu Levi, ca să-l aducă într-o asemenea stare de binecuvântare. Pentru aceasta avem nevoie să cercetăm capitolul 8 al cărţii noastre, şi acolo vom afla taina pe care voim s-o aflăm. Vom vedea acolo că nimic din ce privea pe Levi nu era şi nu putea fi îngăduit, şi că nici una din căile lui nu putea fi încuviinţată: şi cu toate acestea găsim acolo cea mai deplină desfăşurare a harului, – a harului care domneşte prin dreptate. Ne întemeiem pe aceste cuvinte spuse mai înainte: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde”. Nu este vorba să ştim până unde înţelegeau Leviţii aceste lucruri; nu acesta este lucrul de căpetenie. N-avem nevoie să întrebăm: Ce vedeau Leviţii în rânduielile lui Dumnezeu cu privire la ei? ci: Ce învăţăm noi din toate acestea?

Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: „Ia pe Leviţi din mijlocul copiilor lui Israel, şi curăţeşte-i. Iată cum sa-i curăţeşti: Stropeşte-i cu apă ispăşitoare; să lase să treacă briciul peste tot trupul lor, să-şi spele hainele şi să se curăţească” (Cap. 8:5-7).

Aici avem înfăţişat singurul dreptar dumnezeiesc de curăţire. Este moartea faţă de firea pământească şi de toate pornirile ei. Este Cuvântul lui Dumnezeu care face asupra inimii şi a cugetului o lucrare vie şi puternica. Nimic nu poate fi mai plin de înţeles ca îndoita lucrare înfăţişată în versetele de mai sus, Moise trebuia să-i stropească cu apa ispăşitoare, apoi, ei trebuiau să treacă briciul peste lot trupul lor, şi să-şi spele hainele. Vedem ceva frumos şi hotărât. Moise, ca înfăţişătorul drepturilor lui Dumnezeu, curăţeşte pe Leviţi, după cerinţele acestor drepturi; şi el, fiind curăţiţi, sunt destoinici să treacă briciul peste tot ce nu era decât o arătare a celor fireşti, şi îşi pot spăla hainele, ce înfăţişează, după cuvântul lui Dumnezeu, curăţirea de obiceiurile lor văzute. Astfel Dumnezeu îngrijea de tot ce cerea starea firească a lui Levi – îndărătnicia, mânia şi sălbăticia. Apa curată şi briciul erau întrebuinţate, şi lucrarea lor trebuia să se lungească până când Levi era în stare să se apropie de vasele cortului întâlnirii.

Aşa trebuie să fie totdeauna. Firea veche nu are, şi nici nu poate avea vreun loc printre lucrătorii lui Dumnezeu. Nu poate fi greşeală mai nenorocită ca aceea de a pune firea veche în slujba lui Dumnezeu, încercând în vreun fel să fie îmbunătăţită sau să i se pună capăt. Nu îmbunătăţirea, ci numai moartea va sluji. Este de cea mai mare însemnătate, pentru cititor, să priceapă lămurit acest mare adevăr practic. Omul a fost cântărit şi a fost găsit uşor. Dreptarul a fost pus lângă căile sale şi ele au fost găsite întortocheate. E cu totul zadarnic să încerce să fie schimbat. Afară de apă şi brici, nimeni altul nu poate izbuti. Dumnezeu a sfârşit istoria omului. El i-a pus capăt în moartea lui Hristos. Întâiul fapt însemnat pe care îl pune Duhul Sfânt pe cugetul omului, este că Dumnezeu Şi-a rostit osânda împotriva firii omului, şi trebuie astfel ca fiecare să primească această osândă împotriva lui însuşi. Acesta nu este un fel de a vedea sau de a simţi. Se poate zice: Eu nu văd sau nu simt că sunt atât de rău cum vrei să-mi dovedeşti. Răspundem: N-are a face câtuşi de puţin. Dumnezeu Şi-a rostit judecata asupra tuturor şi cea dintâi datorie a omului este să se plece înaintea acestei judecăţi şi s-o primească. Ce iar fi folosit lui Levi să spună că nu era de aceeaşi părere cu ce spusese Cuvântul lui Dumnezeu despre el? S-ar fi putut schimba astfel starea lucrurilor cu privire la el? În nici un fel. Fie că Levi simţea sau nu, preţuirea dumnezeiască rămânea aceeaşi; dar e vădit, că, a se supune acestei preţuiri, înseamnă a face întâiul pas pe cărarea înţelepciunii.

Totul este înfăţişat în „apa” şi „briciul – „spălarea” şi „trecerea briciului peste tot trupul lor. Nimic n-ar putea fi mai cu înţeles şi mai izbitor. Aceste lucrări fac să iasă la iveală adevărul măreţ al hotărârii de moarte rostită împotriva firii pământeşti, şi aducerea la îndeplinire a acestei hotărâri asupra a fot ce iese din această fire.

Ne întrebăm, care este însemnătatea botezului, prin care cel ce-l primeşte intră pe tărâmul creştinismului văzut. Nu închipuieşte oare faptul binecuvântat că „omul nostru cel vechi”, firea noastră căzută, este pus cu totul deoparte şi că suntem aduşi într-o stare cu totul nouă? Într-adevăr, aşa este. Şi ce însemnătate are pentru noi trecerea briciului peste tot trupul? Este o aspră judecată de sine-însuşi, făcută în fiecare zi; este înlăturarea fără cruţare a tot ce line de firea pământească. Aceasta este adevărata cale pe care trebuie să meargă în pustie toţi slujitorii lui Dumnezeu. Când vedem în cap. 34 din Geneza purtarea lui Levi la Sihem, şi ce se spune despre el în cap. 49 din Geneza, cu drept cuvânt putem întreba cum se face că Leviţii au fost primiţi să poarte vasele cortului. Răspunsul este: Harul străluceşte în chemarea lui Levi, şi sfinţenia în curăţirea lui. El a fost chemat la slujbă după bogăţiile harului dumnezeiesc; şi a fost făcut destoinic pentru această slujbă, după cerinţele sfinţeniei lui Dumnezeu.

Aşa trebuie să fie cu toţi slujitorii lui Dumnezeu. Suntem adânc încredinţaţi că nu suntem în stare să lucrăm pentru Dumnezeu decât atâta vreme cât firea este pusă sub puterea crucii şi a judecăţii de sine-însuşi. Voinţa omului nu poate fi niciodată de folos în slujba lui Dumnezeu; nu, niciodată; dacă voim să ştim ce este adevărata slujbă, trebuie ca ea să fie înlăturată. Vai câte lucruri cari trec drept slujire, judecate la lumina lui Dumnezeu, ar fi dovedite că nu sunt altceva decât rodul unei voinţe îngrijorate. Este un lucru însemnat care cere din partea noastră cea mai mare luare aminte. În această privinţă, niciodată nu ne vom putea judeca cu destulă străşnicie. Inima este atât de înşelătoare încât ne putem închipui că facem lucrul lui Dumnezeu, şi când colo, nu facem decât să ne plăcem noua înşine. Dar, dacă voim să păşim pe cărarea adevăratei slujbe, trebuie să fim tot mai neînduplecaţi cu privire la tot ce ţine de vechea zidire. Trebuie ca îndărătnicul Levi să treacă prin lucrarea pre-închipuitoare a apei şi a briciului, mai înainte ca să poată fi întrebuinţat în slujba măreaţă care i-a fost hotărâtă de însuşi Dumnezeul lui Israel.

Dar înainte de a cerceta cu de-amăruntul lucrarea şi slujba Leviţilor, trebuie să privim o clipă priveliştea înfăţişată în Exod 32, în care ei împlinesc o însărcinare foarte însemnată. Vrem să vorbim despre viţelul de aur, lucru pe care cititorul îl va vedea de la început. În timpul lipsei lui Moise, poporul şi-a abătut atât de mult privirea de la Dumnezeu şi de la poruncile Lui, că şi-a făcut un vitei turnat şi s-a închinat până la pământ înaintea lui. Fapta lor îngrozitoare cerea o judecată grabnică. „Moise a văzut că poporul era fără frâu, căci Aaron îl făcuse să fie fără frâu, spre batjocura vrăjmaşilor săi; – s-a aşezat la uşa taberei, şi a zis: „Cine este pentru Domnul, să vină la mine”! Şi toţi copiii lui Levi s-au strâns la el. El le-a zis: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Fiecare din voi să se încingă cu sabia; mergeţi şi străbateţi tabăra de la o parte la alta, şi fiecare să omoare pe fratele, pe prietenul şi pe ruda sa. Copiii lui Levi au făcut după porunca lui Moise; şi aproape trei mii de oameni au pierit în ziua aceea din popor. Moise a zis: „Predaţi-vă azi în slujba Domnului, chiar cu jertfa fiului şi fratelui vostru, pentru ca binecuvântarea Lui să vină astăzi peste voi” (Exod 32:25-29)!

Era o clipă de încercare. Nici nu putea fi altfel, când se”pusese Inimii şi cugetului întrebarea aceasta mare:”Cine este pentru Domnul”? Nimic n-ar fi fost mai potrivit ca să încerce inima. Întrebarea nu era: „Cine vrea să lucreze”? Nu; ci ea era mult mai însemnată şi mult mai grabnică. Nu era vorba să se Ştie care încotro va merge şi cine va face cutare sau cutare lucru. Putea să se lucreze mult, şi totuşi, toată alergătura să pornească numai din îndemnul unei voinţe ne-zdrobite, care, înrâurind asupra firii pământeşti religioase, ar fi dat o înfăţişare de jertfire de sine însuşi şi de evlavie, cu totul prielnică să se înşele pe sine însuşi şi pe alţii.

Dar a fi pentru Domnul închipuieşte părăsirea voii noastre, deplina lepădare de sine însuşi, lucrul de căpetenie al adevăratului slujitor, al adevăratului lucrător. Saul din Tars se găsea în această stare când a strigat: „Doamne, ce vrei să fac? Ce vorbă minunată în gura îndărătnicului, mâniosului şi sălbatecului prigonitor al Bisericii lui Dumnezeu.

„Cine este pentru Domnul?” Cititorule, eşti tu pentru Domnul? Caută şi vezi. Cercetează-te cu luare aminte. Nu uita că întrebarea nu e deloc: Ce faci tu? Nu, ci ea este mult mai adâncă. Dacă eşti pentru Domnul, eşti gata pentru orice. Eşti gata să te opreşti sau să mergi înainte, gata s-o iei la dreapta sau la stânga, gata să fii plin de râvnă sau să stai liniştit, gata să te scoli sau să te culci. Lucrul de căpetenie este acesta; lepădarea de sine însuşi şi lăsarea în voia altuia; şi acest altul este Domnul.

Este o întrebare de o însemnătate nemărginită. Într-adevăr, în timpul de faţă, nu cunoaştem nimic mai însemnat decât această întrebare care cercetează inima: „Cine este pentru Domnul?” Trăim zile în cari voinţa fiecăruia este înspăimântător de mult arătată. Omul se făleşte cu slobozenia lui; şi lucrul acesta iese la iveală mai ales în pricinile religioase. Întocmai aşa era în tabăra lui Israel, în zilele pe cari ni le înfăţişează cap. 32 din Exod – în zilele viţelului de aur. Moise nu se vedea şi voinţa omului se arăta; priboiul a fost pus la lucru. Şi care a fost urmarea? Un viţel turnat; şi când s-a întors Moise, a găsit poporul închinându-se idolului şi în desfrâu. Atunci, ca să pună la încercare poporul, a pus această întrebare măreaţă: „Cine este pentru Domnul?” Întrebare care a pus capăt celor ce se petreceau, sau mai degrabă a pus pe Israeliţi la încercare. Şi nici în zilele noastre nu se petrece altfel. Voinţa omului domneşte, şi mai ales în lucruri religioase. Omul se făleşte cu drepturile lui, cu slobozenia lui, cu voinţa lui, şi cu înţelepciunea lui. Iată o tăgăduire a domniei lui Hristos; şi prin urmare este bine să ne păzim şi să veghem, ca să luăm într-adevăr partea Domnului, împotriva firii noastre. Se cuvine să stăm într-o stare de supunere faţă de stăpânirea Sa. Atunci nu vom mai fi îngrijaţi de însemnătatea sau felul slujbei noastre; singura noastră ţinta va fi să facem voia Domnului nostru.

Într-un cuvânt, întrebarea care se punea taberei lui Israel în zilele viţelului de aur, şi Bisericii, în aceste vremuri ale voinţei omeneşti, este aceasta: „Cine este pentru Domnul?” însemnată întrebare. Nu: „Cine este pentru religie, pentru binefacere sau pentru îmbunătăţirea morală? Putem pune multă râvnă ca să îndemnăm, să sprijinim felurite planuri de binefacere, de religie şi de îmbunătăţire morală, nefăcând altceva decât să slujim eului nostru şi să ne ţinem în picioare voinţa. Trecem prin nişte timpuri în cari voinţa omului este linguşită cu o râvnă fără seamăn. Suntem adânc încredinţaţi că adevăratul leac pentru acest rău se găseşte în această singură şi însemnată întrebare: „Cine este pentru Domnul?” Ea cuprinde o putere practică nemărginită. A fi într-adevăr pentru Domnul, însemnează a fi gata să faci neapărat tot ce găseşte El cu cale că vrea de la noi. Dacă sufletul este în stare să spună cu adevărat: „Doamne, ce vrei să fac?” Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă, atunci este gata să facă orice. Astfel, în cazul Leviţilor, ei erau chemaţi „fiecare să omoare pe fratele, pe prietenul şi pe ruda sa”. Era o însărcinare grozavă pentru carne şi sânge. Dar împrejurarea o cerea. Drepturile lui Dumnezeu fuseseră călcate în picioare, pe faţă şi într-un chip bădăran. Născocirea omenească fusese la lucru; se întrebuinţase priboiul şi se făurise un viţel. Au schimbat slava lui Dumnezeu cu chipul unui bou care paşte iarbă; şi iată de ce toţi cei ce erau pentru Domnul au fost chemaţi să se încingă cu sabia. Firea veche putea zice: „Nu, să fim îngăduitori, miloşi şi îndurători. Vom căpăta mai mult prin blândeţe decât prin asprime. Nu se poate face bine oamenilor, lovindu-i. Dragostea are mult mai multă putere decât asprimea. Să ne iubim unul pe altul”. Acestea sunt gândurile, – adevărate la locul lor, – pe cari firea putea să le insufle; astfel putea ea să judece. Dar porunca ere lămurită şi hotărâtă: „Fiecare din voi să se încingă cu sabia. Sabia era singurul lucru care putea sluji când viţelul de aur era acolo. Să vorbeşti de dragoste într-o asemenea împrejurare, ar fi însemnat să nesocoteşti drepturile sfinte ale Dumnezeului lui Israel. Adevăratului duh de ascultare i se potriveşte totdeauna slujba cere este în legătură cu împrejurarea. Un rob n-are să stea de vorba, el trebuie să facă ce i se porunceşte. Dacă pune vreo întrebare sau ridica vreo împotrivire, înseamnă că a părăsit locul de rob. Putea să pară că era cea mai grozavă sarcină, să-ti omori fratele, prietenul şi ruda; dar Cuvântul Domnului era poruncitor. El nu putea fi înlăturat; şi Leviţii, prin har, au arătat o ascultare deplină şi neîntârziată. „Copiii lui Levi au făcut după porunca lui Moise”.

Aceasta este singura şi adevărata cărare a celor care voiesc să fie lucrătorii lui Dumnezeu, şi robii lui Hristos în această lume în care stăpâneşte voinţa omului – Este de cea mai mare însemnătate să avem săpat adânc în Inimă adevărul domniei lui Hristos, Este singurul dreptar al mersului şi al purtării. O mulţime de întrebări sunt limpezite astfel. Dacă într-adevăr inima este supusă stăpânirii lui Hristos, este în stare să facă tot ce ne cere El: să stăm pe loc sau să mergem înainte, să lucrăm puţin sau mult, să dăm sau să primim – Pentru o inimă într-adevăr ascultătoare, întrebarea nu este deloc: „Ce să fac?” sau „unde să mă duc?” Ea este numai aceasta: „Fac eu oare voia Domnului meu?”

Aceasta era starea în care se afla Levi. Luaţi seama la tâlcuirea dumnezeiască ce ne-a fost dată de Maleahi: „Veţi şti atunci că Eu v-am dat porunca aceasta, pentru ca legământul Meu cu Levi să rămână în picioare, zice Domnul oştirilor. Legământul Meu cu el era un legământ de viata şi de pace. I-am dat ca să se teamă de Mine; şi el s-a temut de Mine, a tremurat de Numele Meu. Legea adevărului era în gura lui, şi nu s-a găsit nimic nelegiuit pe buzele lui; a umblat cu Mine în pace şi neprihănire, şi pe mulţi i-a abătut de la rău” (Mal. 2:4-6). Iată şi binecuvântarea pe care a rostit-o Moise: „Despre Levi a zis: „Tunim şi Urim au fost încredinţaţi bărbatului sfânt, pe care l-ai ispitit la Masa, şi cu care Te-ai certat la apele Meriba”. Levi a zis despre tatăl său şi despre mama, sa: „Nu i-am văzut, Şi despre fraţii lui: „Nu vă cunosc!” Iar de copii n-a vrut să mai ştie. „Căci ei păzesc Cuvântul Tău, şi ţin legământul Tău; ei învaţă pe Iacov poruncile Tale, şi pe Israel legea Ta; ei pun tămâie sub nările Tale, şi ardere de tot pe altarul Tău. Binecuvântează tăria lui, Doamne! Primeşte lucrarea mâinilor lui! Frânge şalele protivnicilor lui, şi vrăjmaşii lui să nu se mai scoale” (Deut. 33:8-11).

Purtarea lui Levi s-ar părea că este nesimţitoare, aspră şi de neiertat, prin faptul că n-a vrut să-şi vadă părinţii, şi să-şi cunoască sau recunoască fraţii. Dar drepturile lui Dumnezeu sunt mai pe sus de orice; şi Hristos, Domnul nostru, a rostit aceste cuvinte măreţe: „Daca vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:26).

Acestea sunt vorbe lămurite, şi ne fac să pătrundem în taina a tot ce se află la temelia oricărei slujbe adevărate. Nimeni să nu-şi închipuie că trebuie să fim fără dragoste. Departe de noi un asemenea gând. A fi fără dragoste firească, ar însemna să ne facem părtaşi lepădării de credinţă din zilele din urmă (vezi 2 Tim. 3:3). Dar când lăsam ca drepturile dragostei fireşti să se aşeze ca o piedică în drumul slujbei noastre cinstite şi iubitoare pentru Hristos, şi când aşa zisa „iubire de fraţi”, ia un loc mai ridicat decât credincioşia faţă de Hristos, atunci suntem puţin destoinici pentru slujba Domnului şi nevrednici ca să ne numim robii Lui. Să se ia bine seama ca ceea ce dădea lui Levi dreptul să fie folosit în slujba Domnului, era faptul că el nu-şi vedea părinţii, nu-şi recunoştea fraţii, sau nu-şi cunoştea copiii. Într-un cuvânt, el era făcut destoinic să înlăture cu totul drepturile firii, şi să dea în inima lui locul cel mai înalt, drepturilor lui Dumnezeu. Încă o dată aceasta este singura temelie adevărată a felului de a fi al robului.

Cititorul creştin să ia bine seama. Pot fi o mulţime de lucruri cari trec drept slujbă – multa muncă, alergătură încoace şi încolo, fapte şi vorbe – şi cu toate acestea se poate să nu fie nimic din slujba adevărată a Levitului, şi după preţuirea lui Dumnezeu, nu este decât lucrarea neliniştită a voinţei. Cum oare, se va zice, voinţa se poate arăta în slujba lui Dumnezeu, în lucruri religioase? Vai! poate, şi chiar o face. Şi foarte adesea, păruta putere de muncă şi mulţimea lucrului şi a slujbei arată tocmai tăria voinţei. Lucrul acesta este deosebit de însemnat şi cere cea mai aspră judecată de sine-însuşi, în lumina lui Dumnezeu. Adevărata slujbă nu stă într-o lucrare întinsă, ci într-o adâncă supunere faţa de voinţa Domnului nostru; şi dacă este această supunere, îndată drepturile părinţilor, fraţilor şi copiilor vor fi lăsate mai pe jos, ca să împlinim voia Celui pe care-L recunoaştem ca Domn. Este adevărat că trebuie să ne iubim părinţii, fraţii şi copiii. Nu este vorba să-i iubim puţin, ci să iubim pe Hristos mai mult. Trebuie ca Domnul însuşi şi drepturile Lui să aibă necurmat întâiul loc în inimă, dacă vrem să fim adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu, adevăraţi robi ai lui Hristos, adevăraţi Leviţi, în mijlocul pustiei. Aceasta era însuşirea faptelor lui Levi, în împrejurarea pe care o amintim. Drepturile lui Dumnezeu erau în joc, şi prin urmare nu trebuia ţinut seama de drepturile firii. Părinţii, fraţii şi copiii, oricât de scumpi erau, nu trebuiau să fie împotriva slavei Dumnezeului lui Israel, care fusese schimbată cu chipul unui bou care paşte iarbă.

Totul atârnă de acest lucru. Legăturile de rudenie, şi toate drepturile, datoriile şi răspunderile cari se nasc din asemenea legături, îşi vor avea totdeauna locul lor şi preţuirea cuvenită, la cei a căror inima, duh şi cuget au fost puse sub puterea cârmuitoare a adevărului lui Dumnezeu. Niciodată nu trebuie îngăduit ca ceva să calce aceste drepturi întemeiate pe rudenia firească, decât ce se cuvine într-adevăr lui Dumnezeu şi Hristosului Sau. Este un gând dintre cele mai trebuincioase şi mai folositoare, şi asupra căruia vrem să stăruim îndeosebi pentru tânărul cititor creştin. Trebuie să ne păzim neîncetat de un duh care ne îndeamnă să facem voia noastră şi care-şi găseşte plăcerea în sine-însuşi, duh care niciodată nu e mal primejdios decât când îmbracă înfăţişarea unei slujbe şi a unui lucru aşa zis religios. Când nu ţinem socoteală de drepturile rudeniei fireşti, trebuie să fim foarte siguri că avem pe inimă în totul numai drepturile lui Dumnezeu. La Levi, lucrul era tot aşa de lămurit ca lumina soarelui; iată de ce sabia judecăţii şi nu o sărutare de dragoste, se potrivea în această clipă de grea cumpănă. Tot astfel se întâmplă şi în viaţa noastră; sunt împrejurări când ar fi o necredincioşie vădită faţă de Domnul, dacă ai asculta o singură clipă glasul legăturilor fireşti.

Lămuririle de mai sus pot ajuta pe cititor să înţeleagă purtarea Leviţilor din Exod 32, şi cuvintele Domnului nostru din Luca 14:26. Duhul lui Dumnezeu să ne facă să înfăptuim şi să dovedim puterea şi datoriile adevărului!

Ne vom opri acum, în treacăt, asupra închinării Leviţilor în slujba Domnului, arătată în cap. 8 din Numeri, ca să putem privi în întregime acest fapt. Este un adevărat izvor de învăţăminte pentru toţi cei ce doresc să fie lucrători ai Domnului.

După împlinirea spălării şi „trecerii briciului peste tot trupul” despre care am vorbit, citim: „Să ia (adică Leviţii) apoi un viţel, cu darul de mâncare obicinuit, făcut din floare de făină, frământată cu untdelemn; şi să mai iei un alt viţel pentru jertfa de ispăşire. Să apropii pe Leviţi înaintea cortului întâlnirii, şi să strângi toată adunarea copiilor lui Israel. Să apropii pe Leviţi înaintea Domnului; şi copiii lui Israel să-şi pună mâinile pe Leviţi. Aaron să legene pe Leviţi într-o parte şi într-alta înaintea Domnului, ca un dar legănat din partea copiilor lui Israel; şi să fie închinaţi astfel în slujba Domnului. Leviţii să-şi pună mâinile pe capul viţeilor, şi să aduci unul ca jertfă de ispăşire, şi altul ca ardere de tot, ca să faci ispăşire pentru Leviţi” (Num 8. 8-12).

Aici ne sunt înfăţişate cele două fete însemnate ale morţii lui Hristos. Una din aceste feţe ne este arătată în jertfa de ispăşire; cealaltă în arderea de tot. Nu vom intra în amănuntele acestor jertfe, deoarece am încercat să facem acest lucru mai înainte în cele dintâi capitole ale „Gândurilor asupra Leviticului”. Vrem numai să atragem luarea aminte că aici, în jertfa de ispăşire, vedem pe Hristos purtând păcatul în trupul Său pe lemn, şi suferind mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului. În arderea de tot, vedem pe Hristos preamărind pe Dumnezeu, chiar făcând ispăşire pentru păcat. În amândouă împrejurările se face ispăşire; dar în cea dintâi, este o ispăşire în legătură cu mărimea nevoilor păcătosului; în cea de a doua, este o ispăşire după măsura jertfirii de sine a lui Hristos, faţă de Dumnezeu. În cea dintâi, vedem urâciunea păcatului; în a doua, preţul nespus al lui Hristos. Aproape că n-am avea nevoie să o spunem, este aceeaşi moarte ispăşitoare a lui Hristos, dar înfăţişată sub două feţe deosebite.

Leviţii îşi puneau mâinile pe jertfa pentru păcat, şi pe arderea de tot; punerea manilor arătă numai faptul unirii cu jertfe. Dar cât de deosebită era urmarea în fiecare împrejurare. Când Levi îşi punea mâinile pe capul jertfei pentru păcat, însemna trecerea asupra jertfei a tuturor păcatelor sale, a întregii lui vinovăţii, a răutăţii, mâniei şi voinţei sale – Şi de altă parte, când îşi punea mâinile pe capul jertfei pentru arderea de tot, urmarea era că se trecea asupra lui Levi toată primirea înaintea Domnului şi toată desăvârşirea jertfei. Fireşte, vorbim despre ce înfăţişează această jertfă. N-avem să ne rostim asupra întrebării dacă Levi înţelegea aceste lucruri; noi căutăm numai să lămurim înţelesul rânduielii; şi hotărât că nimic n-ar putea fi mai plin de înţeles ca punerea manilor, privită fie în jertfa pentru păcat, fie în arderea de tot. Toată învăţătura aceasta este cuprinsă în aceasta parte foarte însemnată de la sfârşitul cap. 5 din epistola a doua către Corinteni: „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El!”

„Să pui pe Leviţi în picioare înaintea lui Aaron şi înaintea fiilor lui, şi să-i legeni într-o parte şi într-alta, ca un dar legănat Domnului. Aşa să desparţi pe Leviţi din mijlocul copiilor lui Israel; şi Leviţii vor fi ai Mei. După aceea, Leviţii să vină să facă slujba în cortul întâlnirii. Astfel să-i curăţeşti şi să-i legeni într-o parte şi într-alta, ca un dar legănat Domnului. Aşa să desparţi pe Leviţi din mijlocul copiilor lui Israel: Eu i-am luat pentru Mine în locul întâilor născuţi, din toţi întâii născuţi ai copiilor lui Israel. Căci orice întâi născut al copiilor lui Israel este al Meu, atât din oameni, cât şi din dobitoace; Mie Mi i-am închinat în ziua când am lovit pe toţi întâii născuţi în ţara Egiptului. Şi Eu am luat pe Leviţi în locul tuturor întâilor născuţi ai copiilor lui Israel. Am dat pe Leviţi în totul lui Aaron şi fiilor lui, din mijlocul copiilor lui Israel ca să facă slujbă pentru copiii lui Israel în cortul întâlnirii, să facă ispăşire pentru copiii lui Israel, şi astfel copiii lui Israel să nu fie loviţi cu nici o urgie, când se vor apropia de sfântul locaş”. Moise, Aaron şi toată adunarea copiilor lui Israel, au făcut cu Leviţii tot ce poruncise lui Moise Domnul despre Leviţi; aşa au făcut copiii lui Israel cu ei” (Num. 8:13-20).

Cu câtă putere ne aminteşte partea aceasta de cuvintele Domnului nostru, din Ioan 17: „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor, pe cari Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău. Acum au cunoscut că tot ce Mi-ai dat Tu, vine de la Tine. Căci le-am dat cuvintele, pe cari Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit, şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimes. Pentru ei Mă rog. Nu mă rog pentru lume, ci pentru aceia, pe cari Mi l-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi: – tot ce este al Meu, este al Tău, şi ce este al Tău, este al Meu, – şi Eu sunt proslăvit în ei” (versetele 6-10).

Leviţii alcătuiau un popor pus deoparte, ei erau în chip deosebit ai lui Dumnezeu. El fineau locul tuturor întâilor născuţi în Israel, cari scăpaseră de sabia Nimicitorului, prin sângele mielului. Ei închipuiau un popor mort şi înviat, pus deoparte pentru Dumnezeu, şi pe care Dumnezeu îl dăruia marelui preot Aaron, ca să facă slujba în cortul întâlnirii.

Ce stare pentru Levi cel îndărătnic, mânios şi sălbatic! Ce biruinţă a harului. Ce pildă de puterea sângelui ispăşirii şi apel de curăţire. Prin firea şi prin faptele lor, ei erau depărtaţi de Dumnezeu; dar „sângele” ispăşitor, apa-curăţitoare şi „briciul judecăţii de sine îşi făcuseră lucrarea binecuvântată. Prin urmare, Leviţii puteau fi dăruiţi lui Aaron şi copiilor lui, ca să slujească împreună în cortul întâlnirii.

În toate acestea, Leviţii preînchipuiau pe poporul lui Dumnezeu din timpul de faţă. Cei ce alcătuiesc acest popor au fost ridicaţi şi scoşi din adâncimile stricăciunii şi pierzării lor ca păcătoşi. Ei au fost albiţi în sângele scump al lui Hristos, curăţiţi prin Cuvânt, şi chemaţi să se judece ei înşişi, mereu şi cu străşnicie. Astfel ei sunt buni pentru slujba sfântă la care sunt chemaţi. Dumnezeu ia dat Fiului Său, ca să fie lucrătorii Lui, în lumea aceasta. „Ai Tăi erau şi Tu Mi i-ai dat”. Minunat! Şi când te gândeşti că e vorba despre nişte fiinţe ca noi! Gândeşte-te că noi suntem ai lui Dumnezeu şi că El ne-a dat Fiului Său! Cu drept cuvânt putem spune că asemenea lucruri covârşesc orice pricepere omenească. Nu suntem scăpaţi numai de iad, ceea ce e adevărat; nu suntem numai iertaţi, puşi într-o stare după voia lui Dumnezeu, primiţi, ceia ce de asemenea este foarte adevărat; dar suntem şi chemaţi la datoria cea mai mare şi sfântă de a duce în lumea aceasta Numele mărturia şi slava Domnului nostru Isus Hristos. Aceasta este slujba noastră de Leviţi adevăraţi şi credincioşi. Ca ostaşi, suntem chemaţi să ne luptam; ca preoţi avem dreptul să aducem o slujbă de închinare; dar ca Leviţi, suntem datori să slujim; şi slujba noastră stă în a purta printr-un pustiu uscat, chipul adevărat al cortului, care închipuia pe Hristos. Iată slujba noastră. La aceasta am fost chemaţi – pentru aceasta am fost puşi deoparte.

Nu re îndoim că cititorul va băga de seamă că în această carte a Numerilor, şi numai aici, ne sunt date toate amănuntele scumpe şi atât de pline de învăţăminte, despre Leviţi. Aceasta ne dă o nouă lămurire despre rostul cărţii noastre. Numai fiind în pustie putem avea o pricepere adevărată şi deplină despre slujitorii lui Dumnezeu, ca şi despre ostaşii Lui.