Aici este cea din urmă înfăţişare a vieţii oficiale a lui Moise, după cum în Deuteronom 34 este sfârşitul istoriei lui personale.
E o parte foarte însemnată. Dumnezeu a zis lui Moise: „Răzbună pe copiii lui Israel împotriva Madianiţilor”. Poporul fusese ispitit prin vicleniile fetelor lui Madian, din pricina înrâuririi primejdioase a lui Balaam, fiul lui Beor şi acum sunt chemaţi să se curăţească deplin de toată întinăciunea luată prin lipsă de veghere. Sabia trebuia scoasă împotriva Madianiţilor; toată rămăşiţa lor trebuia să treacă fie prin focul judecăţii, fie prin apa stropirii. Tot răul trebuia judecat.
Acest război am putea spune că era nefiresc. Într-adevăr, poporul n-ar fi trebuit să aibă nici-un prilej să-l facă. Nu era unul din războaiele Canaanului, ci numai urmarea necredinţei lor, sau a legăturilor nelegiuite cu cei netăiaţi împrejur. De aceea, cu toate că Iosua, fiul lui Nun, fusese pus urmaş lui Moise, drept cârmuitor al adunării, nu-l vedem luând parte la acest război. Dimpotrivă, cârmuirea acestui război e încredinţată lui Fineas, fiul preotului Eleazar, care-l începe „cu uneltele sfinte şi trâmbiţele răsunătoare”.
Preotul este persoana de căpetenie; uneltele sfinte suni instrumentele de căpetenie. E vorba să se şteargă întinăciunea pricinuită de întovărăşirea necurată cu vrăjmaşul şi prin urmare, în loc de un general cu suliţă şi sabie, se arată întâi un preot cu uneltele altarului, ce-i drept este şi sabie, dar nu ea este lucrul de căpetenie, ci preotul şi uneltele sfinte. Şi acest preot este acelaş om care a împlinit cel dintâi judecata asupra aceluiaşi rău, care trebuia răzbunat acum.
învăţătura pe care o scoatem de aici este lămurită, Madianiţii ne înfăţişează înrâurirea pe care o are lumea asupra inimilor copiilor lui Dumnezeu, puterea fermecătoare şi amăgitoare, întrebuinţată de Satana ca să ne împiedece să ne bucurăm de partea noastră cerească. Israel n-ar fi trebuit să aibă deloc a face cu aceşti Madianiţi; însă prin lipsa de veghere, fiind târâţi în tovărăşia lor, nu le mai rămânea decât să lupte şi să-i nimicească pe toţi.
Tot aşa este şi cu noi creştinii. Datoria noastră este să trecem prin această lume ca nişte călători şi străini, neavând a face cu ea, decât ca martori răbdători ai harului lui Hristos şi strălucind astfel ca nişte lumini în mijlocul acestui întunerec moral. Ne lăsăm târâţi în tovărăşia lumii şi de aceea ne trezim încurcaţi în necazuri şi în lupte care nu se potrivesc deloc cu noi. Războiul cu Madian nu făcea parte din lucrarea adevărată a lui Israel. Israel singur şi-l făcuse. Însă Dumnezeu e plin de har, de aceea printr-o întrebuinţare deosebită a slujbei preoţeştii, ei nu numai că au putut să biruiască pe Madianiţi, dar au adus şi multă pradă de război. Dumnezeu, în bunătatea Sa nemărginită, scoate binele din rău; Ei se îndură chiar să primească o parte din prăzile luate de la Madianiţi. Cu toate acestea, răul trebuie judecat în totul. „Toţi bărbaţii” trebuiau ucişi toţi aceia în care fusese puterea răului trebuiau nimiciţi cu desăvârşire; iar la urmă focul judecăţii şi apa stropirii şi-au făcut lucrarea asupra prăzii, înainte ca Dumnezeu sau poporul Său să fi atins cea mai mică parte din ea.
Dumnezeu să ne facă să fim despărţiţi în totul de lume şi să ne urmărim calea ce ţine de cer ca oameni a căror parte este acolo sus!