„Domnul a vorbit lui Moise, în pustia Sinai, şi a zis: „Fă numărătoarea copiilor lui Levi, după casele părinţilor lor, după familiile tor; şi anume, fă numărătoarea tuturor celor de parte bărbătească, de la vârsta de o lună în sus. Moise le-a făcut numărătoarea, după porunca Domnului, întocmai cum poruncise. Iată cari sunt fiii lui Levi, după numele lor: Cherşon, Chehat şi Merari. – Iată numele fiilor lui Gherşor, după familiile lor: Libni şi Şimei. Iată fiii lui Chehat, după familiile lor: Amram, Iţehar, Hebron şi Iiziel; şi fiii lui Merari, după familiile lor: Mahli şi Muşi. Acestea sunt familiile lui Levi, după casele părinţilor lor. Din Gherşon se pogoară familia lui Libni şi familia lui Şimei, alcătuind familiile Gherşoniţilor. Cei ieşiţi la numărătoare, când au numărat pe toţi bărbaţii de la vârsta de o lună în sus, au fost şapte mii cinci sute. Familiile Gherşoniţilor tăbărau înapoia cortului la apus. Căpetenia casei părinteştii a Gherşoniţilor era Elisaf, fiul lui Lael. În ce priveşte cortul întâlnirii, în grija fiilor lui Gherşon era dat: cortul şi acoperişul cortului, învelitoarea acoperişului cortului şi perdeaua de la uşa cortului întâlnirii; apoi pânzele curţii şi perdeaua de la poarta curţii cortului de jur împrejurul cortului şi altarului, şi toate funiile pentru slujba cortului” (Cap. 3:14-26). Într-altă parte citim: „Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: Numără şi pe fiii lui Gherşon, după casele părinţilor lor, după familiile lor; şi anume, să faci numărătoarea, începând de la vârsta de treizeci de ani în sus până la vârsta de cincizeci de ani, a tuturor celor ce sunt în stare să împlinească vreo slujbă în cortul întâlnirii. Iată slujbele familiilor Gherşoniţilor, slujba pe care vor trebui s-o facă şi ce vor trebui să ducă. Să ducă covoarele cortului şi cortul întâlnirii, învelitoarea lui şi învelitoarea de piele de viţel de mare, care se pune deasupra, perdeaua de la uşa cortului întâlnirii; pânzele curţii şi perdeaua de la uşa porţii curţii, de jur împrejurul cortului şi altarului, funiile lor şi toate uneltele cari ţin de ele. Şi ei să facă toată slujba privitoare la aceste lucruri. În slujbele lor, fiii Gherşoniţilor să fie sub poruncile lui Aaron şi fiilor lui, pentru tot ce vor duce şi pentru toata slujba pe care vor trebui s-o facă; în grija lor să daţi tot ce au de dus. Acestea sunt slujbele familiilor fiilor Gherşoniţilor în cortul întâlnirii, şi ce au ei de păzit sub cârmuirea lui Itamar, fiul preotului Aaron (Cap. 4:21-28).

Iată ce se spune despre Gherşon şi slujba lui. El şi fratele Iui, Merari, aveau să ducă „cortul”, pe când Chehat trebuia să ducă sfântul locaş”, cum citim în capitolul 10: „Când a fost desfăcut cortul, au pornit întâi fiii lui Gherşon şi fiii lui Merari, ducând cortul. Apoi au pornit Chehatiţii, ducând sfântul locaş; până la venirea lor, ceilalţi (adică Gherşoniţii şi Meraritii) întinseseră cortul (versetele 17-21). Între Gherşon şi Merari era o legătură strânsă, ce-i unea în slujba lor, cu toate că însărcinarea fiecăruia era cu totul deosebită, cum vom vedea.

„Să faci numărătoarea fiilor lui Merari, după familiile lor, după casele părinţilor lor; şi anume, să faci numărătoarea, începând de la vârsta de treizeci de ani în sus până la vârsta de cincizeci de ani, a tuturor celor ce sunt în stare să facă vreo slujbă în cortul întâlnirii. Iată ce este dat în grija lor şi ce au ei de dus, pentru toate slujbele din cortul întâlnirii: scândurile cortului, drugii lui, stâlpii lui, picioarele lui; stâlpii curţii de jur împrejur, picioarele lor, ţăruşii lor, funiile lor, toate uneltele cari fin de ei şi fot ce este rânduit pentru slujba lor. Să spuneţi pe nume lucrurile cari sunt date în grija lor şi pe cari le au ei de purtat. Acestea sunt slujbele familiilor fiilor lui Merari, toate slujbele pe cari au să le facă ei în cortul întâlnirii, sub cârmuirea lui Itamar, fiul preotului Aaron” (Cap. 4:29-33).

Foarte lămurit Gherşon n-avea de-a face cu scândurile şi cu drugii; şi Merari n-avea de-a face cu pânzele sau învelitorile. Şi totuşi, ei erau foarte strânşi uniţi, ca şi cum ar fi atârnat unul de altul. „Scândurile şi picioarele” n-ar fi slujit la nimic fără „pânze” şi a-cestea ar fi fost nefolositoare fără scânduri şi picioare. Cât despre „ţăruşi”, cu toate că păreau aşa de neînsemnaţi, totuşi, cine le-ar putea preţui însemnătatea, legând lucrurile între ele, şi păstrând unitatea văzută a cortului? Astfel toţi lucrau împreună spre aceiaşi ţintă, şi această ţintă era atinsă dacă fiecare îşi vedea de lucrul încredinţat lui. Dacă unui Gherşonit i-ar fi trecut prin minte să părăsească „pânzele” ca să se ocupe de „ţăruşi”, şi-ar fi lăsat lucrul lui neisprăvit şi s-ar fi amestecat în lucrul Merariţilor. Aşa ceva n-ar fi mers deloc. Toate ar fi fost alandala, pe când, supunându-se rânduielii dumnezeeşti, cea mai desăvârşită rânduială era păstrată.

Trebuie să fi fost nespus de frumos să vezi pe lucrătorii lui Dumnezeu în pustie. Fiecare era la locul lui şi lucra potrivit cu slujba ce i se hotărâse de Dumnezeu. De aceea, cum se ridica norul şi se poruncea desfacerea cortului, fiecare ştia ce avea să facă, şi nu se amesteca în lucrul altuia. Nici unul n-avea dreptul să facă ce credea el sau gândea el. Dumnezeu se gândea pentru toţi. Leviţii se declaraseră „pentru Domnul” ei erau supuşi stăpânirii Lui; şi pe faptul acesta se întemeia toată slujba şi lucrarea lor în pustie. Astfel stând lucrurile, era tot una pentru un om să aibă grijă de un cui, de o pânza sau de un sfeşnic de aur. întrebarea însemnată pentru fiecare şi pentru toţi era: „Este oare acesta lucrul meu? Domnul oare mi-a dat să fac lucrul acesta.

Iată dreptarul. Dacă lucrurile ar fi fost lăsate la bunul plac al omului, unul şi-ar fi ales una, altul alta, şi un altul altceva. Atunci cum ar mai fi fost purtat cortul prin pustie, sau întins la locul lui. Ar fi fost cu neputinţă! De aceea nu putea fi decât o singură călăuză, Dumnezeu însuşi. El hotăra totul şi toţi trebuiau să i se supună. Voinţa omului n-avea ce căuta. Era un har minunat. El înlătura o mulţime de neînţelegeri şi încurcături. Trebuie supunere, trebuie o voinţa zdrobită, trebuie o alipire cinstită de Cuvântul lui Dumnezeu, altfel se ajunge la starea despre care se vorbeşte în cartea Judecătorilor: „Flecare făcea ce-i plăcea”. Un Merarit putea să spună, sau să se gândească, daca nu spunea: „Ce! să-mi pierd cel mai frumos timp din viaţa mea de pe pământ – zilele puterii şi bărbăţiei mele – cu grija câtorva ţăruşi? Pentru asta m-am născut? Nu trebuie oare să am în viaţă o ţintă mai înaltă decât aceasta? Asta să fie oare singura mea îndeletnicire de la vârsta de treizeci de ani până la cincizeci?”

Unor ademenea întrebări, se putea răspunde în doua feluri. Mai întâi, era de ajuns pentru Merarit să ştie că Dumnezeu îi hotărâse slujba. Faptul acesta ajungea să dea vrednicie la ceea ce privea firea ca ceva foarte josnic. Prea puţin are a face ce lucrăm, numai să ne împlinim mereu lucrul pe care ni le-a poruncit Dumnezeu. Un om poate umbla după o îndeletnicire pe care semenii săi ar socoti-o foarte strălucită; el îşi poate risipi vlaga, timpul, priceperea şi averea în goana după ceea ce socotesc oamenii din lume, mare şi cu nume, şi cu toate acestea, viaţa lui poate fi o nimica toată. Dar, de altă parte, omul care face numai voia lui Dumnezeu, oricare ar fi ea, – omul care împlineşte poruncile Domnului – orice i s-ar porunci – omul acela va merge pe o cărare luminată de razele încuviinţării lui Dumnezeu, şi lucrarea lui va fi scoasă la iveală atunci când cele mai strălucitoare planuri ale copiilor veacului acestuia se vor nărui în uitarea veşnică.

Dar, pe lângă cinstea legata de împlinirea datorie la care era chemat, se mai adaogă o vrednicie deosebită la munca unui Merarit, chiar când această muncă nu stătea decât în a purta de grija câtorva „ţăruşi” sau „picioare” de ale cortului. Tot ce era în legătură cu cortul era vrednic de luat în seamă şi avea cea mai mare însemnătate. În lumea întreagă nu se găsea ceva care putea fi asemuit cu acest cort, făcut din scânduri, şi toate despărţiturile lui tainice. Era o cinste sfântă şi un drept sfânt să fii primit ca să atingi cel mai mic stâlp care făcea parte din acest cort minunat în pustie. Era nespus de mult mai măreţ să păzeşti stâlpii cortului ca Merarit, decât să fii împăratul Egiptului sau Asiriei. În adevăr, acest Merarit, după înţelesul numelui lui, putea să pară un biet om „amărât şi obosit” dar munca lui era legată de locuinţa Dumnezeului Prea-Înalt, Domnul cerurilor şi al pământului. Mâinile lui umblau cu lucruri făcute după chipul celor cereşti. Fiecare ţăruş, fiecare picior, fiecare pânză, fiecare învelitoare, era o umbră a lucrurilor viitoare – o înfăţişare a lui Hristos.

Nu vrem să spunem că bietul Merarit sau Gherşonit, înţelegea aceste lucruri. Nu e vorba aici de aşa ceva. Noi însă le putem n înţelege. Este dreptul nostru să le aşezăm pe toate – cortul şi uneltele lui tainice – sub lumina strălucitoare a Noului Testament, şi să descoperim în toate pe Hristos.

Totuşi, fără să hotărâm ceva mai dinainte în privinţa priceperii Leviţilor despre lucrul lor, putem spune că era o cinste foarte scumpă să fii primit să atingi, să mânuieşti şi să porţi prin pustie, umbra pământească a adevărurilor cereşti. Mai mult încă, era un har deosebit să ai încuviinţarea unui: „Aşa a zis Domnul” pentru tot ce făceai. Cine poate preţui un asemenea har, o asemenea cinste? Fiecare mădular al acestei minunate seminţii de lucrători îşi avea partea lui de lucru hotărâtă de Dumnezeu însuşi, şi era împlinită sub privegherea preotului lui Dumnezeu. Nu trebuia ca fiecare să facă ce credea că e bine, sau să meargă pe urmele altuia, ci toţi să se supună hotărârii lui Dumnezeu şi să facă întocmai ce li se rânduise. Iată taina rânduielii acestor opt mii cinci sute optzeci de lucrători (Cap. 4:48). Putem spune că şi astăzi aceasta este singura taină adevărată a rânduielii. De ce găsim oare atâta neorânduială în Biserica ce mărturiseşte pe Domnul? De ce oare atâtea neînţelegeri în gânduri, în păreri şi simţăminte? De ce oare îşi pun atâtea piedici unii altora? De ce oare atâtea încălcări pe drumul aproapelui? Numai din pricină că lipseşte o supunere întreagă şi desăvârşita la Cuvântul lui Dumnezeu. Voinţa noastră este la lucru. Singuri ne alegem căile în loc să lăsăm pe Dumnezeu să ni le aleagă. Ne trebuie o ţinută şi o stare de suflet, în care toate gândurile omeneşti, şi îndeosebi ale noastre, să fie puse la locul lor potrivit, şi în care gândurile lui Dumnezeu să se înalţe cu o putere desăvârşită. Suntem încredinţaţi că lucrul acesta rămâne de împlinit, pentru că el ne lipseşte mai ales; este nevoia grabnică a zilelor în cari trăim. Pretutindeni, voinţa omului se arată tot mai mult.

Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor” (Ps. 2:31)

Mai mult ca oricând, aşa se arată duhul acestui veac. Care este leacul? Supunere. Supunere la ce?

La ce se numeşte autoritatea Bisericii? La glasul tradiţiei, la poruncile şi învăţăturile oamenilor? Nu, slavă Domnului, la nici unul din aceste lucruri şi nici la toate împreună. Dar la ce? La glasul Dumnezeului celui viu, la glasul Sfintei Scripturi. Iată marele leac împotriva voinţei personale şi supunerii la autoritatea omenească, „Trebuie să ascultăm”. Aşa să răspundem voinţei noastre. „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu”. Iată răspunsul la o subjugare fricoasă la rânduielile omeneşti cu privire la credinţă. Mereu avem a face cu aceste două piedici. Cea dintâi, voinţa nezdrobită, se preface în necredinţa. Cea de a doua, ascultarea de om, se preface în credinţă deşartă. Aceste două porniri vor înrâuri asupra întregii lumi. Ele vor prinde în laţ pe toţi, afară de cei ce sunt învăţaţi de Dumnezeu să vorbească, să simtă şi să se poarte după cuvintele acestea veşnice: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”.

Iată ce făcea pe Gherşonit vrednic să păzească în pustie acele „piei de viţel de mare”, bădărane şi de o înfăţişare puţin plăcută; iar pe Merarit îl făcea în stare să îngrijească de acei „ţăruşi”, ce păreau atât de neînsemnaţi. Da, şi în zilele noastre, numai această ascultare poate face pe creştin în stare să-şi vadă de lucrul la care Domnul găseşte cu cale să-l cheme. Deşi, în ochii oamenilor, cutare slujbă poate părea bădărană, şi neîmbietoare, josnică şi neînsemnată, ne este de ajuns să ştim că Domnul nostru ne-a rânduit acest loc şi ne-a hotărât acest lucru, şi că are o legătură de-a dreptul cu Fiinţa şi slava Celui ce poartă steagul între zece mii, şi în care totul este plăcut. Şi noi de asemenea ne putem mărgini la icoana pieii de viţel de mare, bădărană şi neplăcuta, sau la ţăruşul neînsemnat. Dar să ne amintim că tot ce tine de Hristos, de Numele Lui, – Fiinţa Lui – Lucrarea Lui – aici pe pământ, este nespus de scump pentru Dumnezeu. Pentru mintea omului poate fi foarte neînsemnat, dar ce are a face? Trebuie să privim lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu, după măsura Lui, care este Hristos. Dumnezeu măsoară totul cu Hristos. Tot ce are cea mai mică legătura cu Hristos este însemnat înaintea lui Dumnezeu; pe când hotărârile cele mai strălucitoare, planurile cele mai uriaşe, întreprinderile cele mai uimitoare ale oamenilor din lume, toate pier ca negura zorilor şi ca rouă dimineţii. Omul îşi face din eul lui, punctul în jurul căruia se învârteşte totul, ţinta şi măsura lui. El preţuieşte lucrurile după măsura în care îi aduc fală şi îi înlesnesc foloasele. În acelaşi scop el se foloseşte chiar de religie şi face din ea o proptea ca să se înalţe pe sine însuşi. Într-un cuvânt, totul este întrebuinţat ca să dea eului o însemnătate cât mai mare, şi să atragă luarea aminte asupra lui. Astfel între gândurile lui Dumnezeu şi gândurile omului este o prăpastie nemărginită; şi marginile acestei prăpăstii sunt tot atât de depărtate una de alta, cât este Hristos de iubirea de sine a omului. Tot ce ţine de eu, va peri şi se va uita. Prin urmare, cea mai nenorocită greşeală în care poate cădea un om, este să-şi facă din eu singura ţintă; urmarea va fi o amăgire veşnică. Dar, de altă parte, lucrul cel mai înţelept, cel mai bun pe care-l poate face omul, este să ia pe Hristos ca singura lui ţintă; lucrul aceste îl va duce negreşit la o slavă şi o binecuvântare veşnică.

Prea iubite cititor, opreşte-te o clipă şi întreabă-ţi inima şi cugetul. Se pare că în clipa aceasta ne împlinim o datorie sfântă faţă de sufletul tău. Aceste rânduri sunt scrise în singurătatea unei odăiţe şi poate că tu le vei citi în singurătatea odăiţei tale în vreun ţinut îndepărtat. Îţi amintim că ţinta noastră nu este să scriem o carte, nici chiar să lămurim Scriptura. Dorim să fim folosiţi de Dumnezeu ca să înrâurim asupra fundului inimii tale. Îngăduieşte-ne dar, să-ţi punem această întrebare măreaţă şi grabnică: Care este ţinta ta? Este oare Hristos, sau eul tău? Fii cinstit înaintea Cercetătorului de inimi, A tot Puternic şi înaintea ochilor căruia nu este nimic ascuns. Judecă-te singur fără părtinire, în lumina stării de faţă a lui Dumnezeu. Nu te lăsa amăgit de vreo înfăţişare strălucită sau neadevărată. Ochiul lui Dumnezeu pătrunde prin învelişul lucrurilor, şi El ar vrea să faci şi tu la fel. El îţi arată pe Hristos în nepotrivire cu toate celelalte lucruri. L-ai primit tu oare? Este El înţelepciunea ta, sfinţirea ta şi răscumpărarea ta? Poţi spune fără şovăire: „Prea iubitul meu este al meu, şi eu sunt al lui? Cercetează şi vezi. Este oare aceasta o socoteală încheiată, înfiptă adânc chiar în fundul sufletului tău? Dacă da, atunci este Hristos singura ta ţintă? Masori tu oare orice lucru cu El?

Ah! dragă prietene, acestea sunt întrebări bune să încerce inima. Fii încredinţat că nu ţi le punem fără să le fi simţit puterea şi lucrarea pentru noi înşine. Dumnezeu ne este martor ca simţim, – deşi foarte slab – însemnătatea şi mărimea lor. Suntem adânc şi pe deplin încredinţaţi că nimic nu va dăinui, afară de ce ţine de Hristos, şi că cel mai neînsemnat lucru făcut în El, are o mare însemnătate pentru Cer. Dacă vom trezi simţimântul acestor adevăruri în vreo inimă, sau dacă vom întări acest simţimânt acolo unde era trezit, socotim că n-am scris această carte în zadar.

Acum, înainte de a sfârşi această parte lungă, să aruncăm o privire asupra Chehatiţilor şi lucrării lor. „Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron, şi a zis: Numără pe fiii lui Chehat dintre copiii lui Levi, după familiile lor, după casele părinţilor lor de la vârsta de treizeci de ani în sus, până la vârsta de cincizeci de ani, pe toţi cei destoinici să facă vreo slujbă la cortul întâlnirii: ele privesc Locul prea sfânt. La pornirea taberei, Aaron şi fiii lui să vină să dea jos perdeaua dinlăuntru şi să acopere cu ea chivotul mărturiei; să pună deasupra ei o învelitoare de piele de viţel de mare, şi să întindă pe deasupra un covor făcut în întregime din materie albastră; apoi să pună drugii chivotului. Să întindă un covor albastru peste masa pâinilor pentru punerea înainte, şi deasupra să pună străchinile, căţuile, ceştile şi potirele pentru jertfele de băutură; deasupra să fie şi pâinea care se pune necurmat înaintea Domnului; peste toate aceste lucruri să întindă un covor cărămiziu, şi să-l acopere cu o învelitoare de piele de viţel de mare; apoi să pună drugii mesei. Să ia un covor albastru, şi să acopere sfeşnicul, candelele lui şi toate vasele lui pentru untdelemn, cari se întrebuinţează pentru slujba lui; să-i pună cu toate uneltele lui într-o învelitoare de piele de viţel de mare; apoi să-l pună pe targa. Peste altarul de aur să se întindă un covor albastru, şi să-l acopere cu o învelitoare de piele de viţel de mare; apoi să-i pună drugii. Să ia apoi toate uneltele întrebuinţate pentru slujba în sfântul locaş, şi să le pună într-un covor albastru, şi să le acopere cu o învelitoare de piele de viţel de mare; apoi să le pună pe targa. Să ia cenuşa din altar, şi să întindă peste altar un covor de purpură; să pună deasupra toate uneltele pentru slujba lui, tigăile pentru cărbuni, furculiţele, lopeţile, lighenele, toate uneltele altarului, şi deasupra să întindă o învelitoare de piele de viţel de mare; apoi să-i pună drugii. După ce Aaron şi fiii lui vor Isprăvi de acoperit sfântul locaş şi toate uneltele sfântului locaş, fiii lui Chehat să vină, la pornirea taberei, ca să le ducă; dar să nu se atingă de lucrurile sfinte, ca să nu moară. Acestea sunt lucrurile pe cari au să le ducă fiii lui Chehat din cortul întâlnirii” (Cap. 4:1-15).

Aici vedem ce slujbe sfinte erau încredinţate Chehatiţilor. Chivotul mărturiei, masa pâinilor pentru punerea înaintea Domnului, sfeşnicul de aur, altarul de aur şi altarul pentru arderile de tot – toate acestea erau umbrele lucrurilor ce trebuiau să vină, chipurile celor cereşti, înfăţişarea lucrurilor adevărate, înfăţişări ale lui Hristos, în Fiinţa, lucrarea şi slujbele Lui, cum am încercat să arătam în „Gândurile asupra Exodului”, la cap. 24-30. Aici aceste lucruri ne sunt înfăţişate în pustie, în îmbrăcămintea lor de călătorie, dacă ne e îngăduit să ne folosim de asemenea vorbe. Afară de chivotul mărturiei, toate lucrurile acestea aveau atunci aceeaşi înfăţişare la vedere, adică învelitoarea bădărană de piei de viţei de mare. Chivotul se deosebea prin faptul că pe deasupra pieilor de viţei de mare, era „un covor de materie albastră”, care înfăţişa, fără îndoială, firea cu totul cerească a Domnului Isus Hristos, în Fiinţa Lui dumnezeiască. Ceea ce era mai ales ceresc în El, se arăta totdeauna în afară în timpul vieţuirii Lui pe pământ. El a fost neîncetat omul ceresc „Domnul cerului”. Sub covorul de materie albastră se aflau pieile de viţei de mare, cari pot fi privite ca înfăţişarea acelei vegheri sfinte care fereşte de râu. Numai chivotul era acoperit în felul acesta.

„Masa pâinilor pentru punerea înaintea Domnului”, înfăţişa pe Domnul nostru Isus Hristos, în legătura Lui cu cele douăsprezece seminţii ale lui Israel; ea era acoperită mai întâi cu „un covor albastru”, apoi „un covor cărămiziu” şi peste toate acestea pieile de viţei de mare. Cu alte cuvinte, mai întâi venea ce era ceresc; apoi ce înfăţişa măreţia omenească, şi pe deasupra ceea ce păzea de rău. Gândul lui Dumnezeu este ca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel să aibă întâietatea pe pământ, şi ca în ele să ia fiinţă icoana cea mai măreaţă a strălucirii omului. Acesta era rostul covorului cărămiziu pe masa pâinilor pentru punerea înaintea Domnului. Cele douăsprezece pâini înfăţişau cele douăsprezece seminţii; cât despre culoarea cărămizie, cititorul n-are decât să răsfoiască Scriptura ca să vadă că înfăţişează ceea ce socoteşte omul ca măreţ.

Învelitorile sfeşnicului şi altarului de aur erau la fel, adică, mai întâi învelitoarea cerească, şi apoi pe deasupra, pieile de viţei de mare. În sfeşnic, vedem pe Hristos în legătură cu lumina şi mărturia dată prin Duhul Sfânt. Altarul de aur ne înfăţişează pe Hristos şi preţul mijlocirii Lui, mirosul plăcut şi trecerea pe care o are înaintea lui Dumnezeu. Astfel, prin pustie, sfeşnicul şi altarul de aur erau acoperite cu partea cerească, şi ferite pe deasupra cu pieile de viţei de mare.

În sfârşit, în altarul de arama, vedem o deosebire însemnată. El era acoperit cu „purpură” în loc de „albastru” sau „cărămiziu”. De ce oare? Fără îndoială pentru că altarul de aramă închipuieşte pe Hristos ca Acela care „a suferit pentru păcate” şi care, prin urmare, trebuie să împărătească. „Purpura” este culoarea împărătească. Acela care a suferit în lumea aceasta, va împăraţi. Cel care a purtat cununa de spini, va purta cununa de slava. Iată de ce covorul de „purpură” se potrivea cu altarul de aramă, căci pe El se aducea jertfa. Ştim că tot ce este în Scriptură îşi are însemnătatea dumnezeiască, şi este dreptul şi datoria noastră, să căutăm înţelesul duhovnicesc la tot ce a scris Dumnezeu pentru învăţătura noastră. Numai alegem aceste lucruri. Cel ce a insuflat Scriptura cunoaşte de minune ţinta şi scopul acestei cărţi în întregul ei, şi a fiecărei părţi deosebite. Numai Duhul lui Dumnezeu poate să ne lămurească Scripturile. Dumnezeu este tâlcuitorul lor în Descoperire ca şi în Pronie, şi cu cât ne vom încrede în El, recunoscându-ne nimicnicia, cu atât vom dobândi o cunoştinţă mai adâncă a Cuvântului Său şi a căilor Sale.