Faptul istorisit în acest capitol a dat loc la multă vorbă. Păreri foarte deosebite au fost date asupra purtării celor două seminţii şi jumătate. Aveau dreptate să-şi aleagă moştenirea pe malul Iordanului, care ţine de pustie sau nu? Purtarea lor în această lucrare este dovadă de putere, ori de slăbiciune? Cum se putea ajunge la o judecată sănătoasă în această privinţă?
Mai întâi, unde era locul adevărat al lui Israel, moştenirea făgăduita de Dumnezeu? Fireşte, de partea cealaltă a Iordanului, în tara Canaan. Ei bine, n-ar trebui să fie de ajuns acest lucru? O inimă care ar fi gândit, simţit şi judecat cu Dumnezeu, ar fi mai putut oare să se gândească să aleagă o alta parte decât aceia pe care i-o hotărâse şi da-se Dumnezeu? Cu neputinţă. Nu-i nevoie să mergem mai departe. Era o greşeală şi o lipsă de credinţă din partea lui Ruben, Gad şi a jumătăţii de seminţie a lui Manase, să-şi aleagă un hotar dincoace de Iordan. Purtarea lor era cârmuită de pricini personale şi lumeşti. Ei s-au minunat de „ţara lui Iaezer şi de ţara Galaadului” şi le-au preţuit numai după foloasele lor, fără nici-o privire la judecata şi voia lui Dumnezeu. Dacă ar fi privit numai la Dumnezeu, nu s-ar fi gândit niciodată să se aşeze dincoace de Iordan.
Dacă nu suntem cu inima curata, ajungem în împrejurări care ridică tot felul de întrebări. E foarte însemnat să pot urma, prin harul dumnezeiesc, o linie de purtare şi să calci pe o cale care n-ar putea aduce vreo îndoială. Dreptul nostru sfânt şi fericit este să ne purtăm în aşa chip ca să nu se poată ivi nici-o încurcătură. Taina unei astfel de purtări este să umblăm cu Dumnezeu şi să avem astfel purtarea rânduită în totul după Cuvântul Său.
Această istorie ne arata că Ruben şi Gad nu s-au purtat aşa. Erau oameni cu inima împărţită şi cu gândurile amestecate; oameni care căutau foloasele lor şi nu lucrurile lui Dumnezeu. Dacă inimile le-ar fi fost pline de acestea din urmă, nimic n-ar fi putut să-i împingă să se aşeze departe de adevăratele lor hotare.
E vădit că lui Moise nu-i plăcea dorinţa lor. Lui, judecata lui Dumnezeu nu-i îngăduia să treacă Iordanul, cu toate că inima lui era în pământul făgăduit. Cum ar fi putut el îngădui purtarea unor oameni care doreau sa se aşeze în alia parte? Credinţa nu poate niciodată să fie mulţumită cu ce nu se potriveşte pentru poporul lui Dumnezeu. Un ochi neprefăcut nu poate vedea, o inimă credincioasă nu poate simţi altceva decât moştenirea dată de Dumnezeu. Iată de ce Moise a osândit îndată dorinţa lui Ruben şi Gad. E drept că mai pe urmă le-a dat încuviinţare. Făgăduinţa de a trece Iordanul înarmaţi în fruntea fraţilor lor, a făcut pe Moise să le dea un fel de învoire. Se părea că făgăduinţa arăta din partea lor o deosebita lepădare de sine şi de orice interes, când spuneau că lasă pe toţi ai lor în urmă şi trec Iordanul ca să se bată în folosul fraţilor lor. Dar unde lasă pe ai lor? Ii lasă afară de hotarele puse de Dumnezeu, îi lipsiseră de un loc şi o parte în adevărata ţara a făgăduinţei, moştenire despre care Dumnezeu vorbise lui Avraam, Isaac şi Iacov. De ce? Numai ca să aibă o păşune bună pentru vite. Pentru o astfel de pricină, cele două seminţii şi jumătate îşi părăsesc locul din hotarele adevărate ale Israelului lui Dumnezeu.
Şi acum să vedem care au fost urmările acestei purtări. În Iosua, capitolul 22, avem cea dintâi urmare tristă a purtării îndoielnice a lui Ruben şi Gad. Sunt siliţi să zidească un altar, „altar a cărui mărime izbea privirile”, de teamă că pe viitor să nu se lepede de ei fraţii lor. Ce dovedeşte aceasta? Că, aşezându-se dincoace de Iordan, au avut mari neajunsuri. Băgaţi de seamă ce răsunet a avut acest altar asupra întregii adunări. La început, se părea că ar fi o adevărată răzvrătire. „Când au auzit copiii lui Israel lucrul acesta, toată adunarea copiilor lui Israel s-a strâns la Silo, ca să se suie împotriva lor şi să se bată cu ei. Copiii lui Israel au trimis la fiii lui Ruben, la fiii lui Gad şi la jumătatea din seminţia lui Manase, în ţara Galaadului, pe Fineas, fiul preotului Eleazar” (Ca şi cum cele două seminţii şi jumătate erau în chip hotărât desfăcute de casa lui Israel.) şi zece căpetenii cu el, câte o căpetenie de fiecare casă părintească pentru fiecare din seminţiile lui Israel; toţi erau căpetenii de casă părintească între miile lui Israel. Ei au venit la fiii lui Ruben, la fiii lui Gad şi la jumătate din seminţia lui Manase, în ţara Galaadului, şi le-au vorbit, astfel: „Aşa vorbeşte toată adunarea Domnului: (cele două seminţii şi jumătate nu făceau parte din ea?) Ce înseamnă păcatul acesta pe care l-aţi săvârşit faţă de Dumnezeul lui Israel, şi pentru ce vă abateţi acum de la Domnul, zidindu-vă un altar ca să vă răzvrătiţi azi împotriva Domnului? Privim oare ca o nimica nelegiuirea lui Peor, a cărui pată n-am ridicat-o până acum de peste noi, cu toată urgia pe care a adus-o ea asupra adunării Domnului? Şi voi vă abateţi astăzi de la Domnul! Dacă vă răzvrătiţi azi împotriva Domnului, mâine El Se va mânia împotriva întregii adunări a lui Israel. Dacă priviţi ca necurată ţara care este moşia voastră, treceţi în ţara care este moşia Domnului, unde este aşezată locuinţa Domnului, şi aşezaţi-vă în mijlocul nostru; dar nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului, şi nu vă despărţiţi de noi zidindu-vă un altar, afară de altarul Domnului, Dumnezeului nostru!” (Iosua 20:12-19).
Aşa dar, toata această primejdioasă neînţelegere, toată răzvrătirea şi groaza erau urmarea greşelii lui Ruben şi Gad. E adevărat că puteau sa lămurească şi să mulţumească pe fraţii lor cu privire la altar. Însă n-ar fi fost nevoie nici de altar, nici de lămurire, n-ar fi fost nici-o spaimă, dacă de la început n-ar fi rămas dincoace de Iordan.
Aici era izvorul răului; şi e însemnat să pricepem bine acest adevăr şi să scoatem o învăţătură de seama pentru noi. Orice om chibzuit şi duhovnicesc, care cercetează cu băgare de seamă toate laturile acestei neînţelegeri, nu se poate îndoi că cele două seminţii şi jumătate n-ar fi avut nici-un neajuns dacă nu s-ar fi oprit dincolo de Iordan şi nu şi-ar fi aşternut locuinţa acolo. Dacă ar mai trebui şi alte dovezi, le găsim şi în faptul că aceste seminţii au căzut cele dintâi în mâinile vrăjmaşului (1 Împăraţi 22:3).
Această parte din istoria lui Israel ne înştiinţează în chip vădit să veghem necurmat, ca să nu rămânem mai pe jos de chemarea noastră, mulţămindu-ne cu lucrările acestei lumi, ci să ne luăm ţinuta duhovnicească şi adevărată de morţi faţă de lume şi vii în Hristos, cum ne înfăţişează Iordanul (Fără îndoială, sunt mulţi creştini adevăraţi care nu văd chemarea cerească a Bisericii, necunoscând latura deosebită a adevărului învăţat în epistola către Efeseni, şi care totuşi după lumina lor sunt plini de râvnă şi predaţi din toată inima Domnului; dar suntem încredinţaţi că astfel de oameni pierd o mare binecuvântare pentru sufletele lor şi rămân afară de adevărata mărturie creştină.)
E mare lucru să fim în totul pentru Hristos, să fim hotărâţi în totul pentru El şi să n-avem inima împărţită. Ceea ce îşi zic creştini, dar tăgăduiesc chemarea lor cerească, sau lucrează ca şi cum ar fi cetăţenii acestei lumi, fac mari neajunsuri lui Dumnezeu şi mărturiei lui Hristos. Ei ajung uneltele de care Satana ştie să se folosească. Un creştin nehotărât, cu inima împărţită, este mai rău decât un om cu totul din lume sau decât un adevărat necredincios.
Mărturia acestor creştini este mai vătămătoare pentru Dumnezeu, decât toată stricăciunea morală la un loc. Adevărul acesta poate părea prea aspru, dar aşa este. Creştinii care suni numai locuitori de margine, oameni cu gânduri amestecate şi cu purtări îndoielnice, sunt cei ce fac cele mai mari neajunsuri lucrării lui Dumnezeu şi care înlesnesc foarte mult planurile vrăjmaşului lui Hristos. Oameni cu inima neîmpărţită, sinceri şi martori îndrăzneţi ai lui Isus Hristos, la care totul dovedeşte că sunt „în căutarea unei patrii mai bune”, oameni plini de râvnă, străini de lume, iată ce se cere în zilele grele prin care trecem.
Iubite cititor creştin, să luam seama la aceste lucruri. Să ne cercetăm cu tot dinadinsul înaintea lui Dumnezeu şi sa lepădăm tot ce ne-ar putea împiedeca să fim în totul cu duh, suflet şi trup, pentru Acela ce ne-a iubit şi s-a dat pe Sine însuşi pentru noi. De am putea, cum spune Iosua (22), să ne purtăm în aşa fel, ca să nu mai avem nevoie de un altar izbitor la vedere care să arate de ce ţară ţinem, cui ne închinăm, ai cui suntem şi cui slujim. Atunci totul, în jurul nostru, va fi limpede şi de netăgăduit; mărturia noastră va fi curată, iar sunetul trâmbiţei lămurit şi hotărât. Pacea va curge ca o apa liniştită, mersul şi purtarea noastră vor fi spre lauda Aceluia al cărui nume îl purtăm. Dumnezeul bunătăţii să întoarcă inima poporului Său, în aceste zile de nesuferită nepăsare, de lâncezeală şi de viaţă uşuratică, la o deplină lepădare de sine şi de tot ce nu e după Scriptură, la o adevărată predare faţă de Hristos şi la o încredere nezguduită în Dumnezeul cel viu.