Numeri 3:4-13 (C. H. Mackintosh)

Să cercetăm acum puţin slujba Leviţilor, care ne este arătată în amănunţime în cap. 3 şi 4 din Numeri. „Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: Apropie seminţia lui Levi, şi pune-o înaintea preotului Aaron, ca să fie în slujba lui. Ei să aibă grijă de tot ce este dat în paza lui şi de tot ce este poruncit întregi adunări, înaintea cortului întâlnirii: să facă slujba cortului. Să aibă grijă de toate uneltele cortului întâlnirii şi de tot ce este poruncit copiilor lui Israel: ei să facă slujba cortului. Să dai pe Leviţi lui Aaron şi fiilor lui; ei să-i fie daţi lui în totul, din partea copiilor lui Israel (Cap. 3:3-9).

Leviţii înfăţişau toată adunarea Israeliţilor şi lucrau pentru ei. Lucrul acesta se vede din faptul că copiii lui Israel îşi puneau mâinile pe capul Leviţilor, după cum şi aceştia şi le puneau pe capul dobitoacelor pentru jertfe (cap. 8. 10). Punerea manilor arăta părtăşia, astfel că Leviţii ne dau o privelişte cu totul deosebită a poporului lui Dumnezeu în pustie. Ei ni-l înfăţişează ca pe o ceată de lucrători harnici, şi, – să luăm bine seama – nu ca pe nişte muncitori nestatornici şi fără frâu, alergând încoace şi încolo, şi făcând fiecare ce i se pare că e bine. Nimic de felul acesta. Dacă oamenii cari erau în stare să poarte armele trebuiau să-şi arate cartea neamului şi să rămână credincioşi sub steagul lor, Leviţii trebuiau să se adune în jurul lui Aaron şi să-şi împlinească slujba. Totul era cât se poate de limpede, de lămurit şi de hotărât, ba încă, totul era sub stăpânirea şi cârmuirea de-a dreptul a marelui preot.

Este foarte folositor, pentru toţi cei ce voiesc să fie adevăraţi Leviţi, slujitori credincioşi şi robi cuminţi, să cumpănească bine toate acestea. Slujba Leviţilor trebuia potrivită după îndrumările preotului jertfitor. Voinţa omului n-avea ce căuta în slujba Leviţilor – de altfel – ca şi în şirul celor ce purtau armele. Totul era rânduit de Dumnezeu, şi acesta era un har deosebit pentru toţi ale căror inimi se aflau într-o stare bună. Pentru cel a cărui voinţă nu era zdrobită putea să pară o povară grea şi din cele mai plictisitoare, să fie silit să rămână în aceeaşi stare, sau să facă mereu aceleaşi lucrări. Un astfel de om putea să suspine după ceva nou, ceva deosebit în lucrul lui. Dar dimpotrivă, când voinţa era supusă şi inima în rânduială, fiecare putea să zică din inimă: „Cărarea mea este foarte lămurită; n-am decât să ascult. Aceasta e purtarea adevăratului rob; şi lucrul acesta l-a împlinit în întregime. Acela care a fost singurul rob desăvârşit care a trăit pe pământ. El putea zice: Căci M-am pogorât din cer să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimes” (Ioan 6:38). Şi: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimes, şi să împlinesc lucrarea Lui” (Ioan 4:84).

Mai este ceva, vrednic de luat aminte, cu privire la Leviţi; şi anume că slujba lor avea legătură numai cu cortul întâlnirii şi cu ce ţinea de el. N-aveau nimic altceva de făcut Dacă s-ar fi gândit să lucreze orice altceva ar fi însemnat, pentru un Levit, să-şi tăgăduiască chemarea, să lepede slujba hotărâtă de Dumnezeu, şi să se dea înapoi de la poruncile lui Dumnezeu. Acelaşi lucru şi cu creştinii din zilele noastre. Îndeletnicirea lor, – singura lor lucrare însemnată, – slujba lor neapărat trebuincioasă, este Hristos şi ce-L priveşte pe El. Ei n-au nimic altceva de făcut. Un creştin, care s-ar gândi să se apuce de altceva, ar însemna că-şi tăgăduieşte chemarea, leapădă lucrul ce i-a fost hotărât de Dumnezeu şi se dă înapoi din faţa poruncilor lui Dumnezeu. Un adevărat Levit al Vechiului Legământ putea să zică: „Pentru mine a trăi, este cortul” iar acum un adevărat creştin poate să zică: Pentru mine a trăi, este Hristos. Întrebarea însemnată pe care trebuie să şi-o pună creştinul în tot ce i s-ar putea ivi, este aceasta: „Pot să pun pe Hristos alături de cutare sau cutare lucru? Dacă nu pot, n-am de loc a face cu el.

Astfel trebuiesc privite lucrurile. Nu este vorba să ştim dacă ceva este bine sau rău. Nu, ci numai să ştim până unde se leagă de Numele şi slava lui Hristos. Aceasta uşurează în chip uimitor, răspunde la multe greutăţi şi face drumul creştinului serios şi credincios, tot aşa de luminos ca o rază de soare. Un Levit n-avea greutate în privinţa lucrului sau, pentru că-i era hotărât de Dumnezeu. Povara pe care fiecare avea s-o poarte şi lucrarea pe care fiecare avea s-o împlinească, erau arătate cu o limpezime care nu lasă nici un loc planurilor inimii. Fiecare putea să-şi cunoască rostul şi să-l împlinească; şi adăugăm că numai cei ce se mărgineau să îndeplinească slujbele încredinţate lor, îşi împlineau rostul. Slujba cortului nu se împlinea cum se cuvine, alergând încoace şi încolo, sau lucrând ceva; ci prin grija plină de sârguinţă cu care fiecare se alipea de însărcinarea lui.

E bine să nu se uite acest lucru. Suntem foarte porniţi, ca creştini, să ne luăm la întrecere între noi, şi astfel să ne împiedecăm unii pe alţii; suntem încredinţaţi ca va fi aşa, dacă fiecare dintre noi nu-şi urmează calea hotărâtă de Dumnezeu. Am zis: „hotărâtă de Dumnezeu”, şi stăruim asupra acestui cuvânt. Noi n-avem nici un drept să ne alegem ce să lucrăm. Dacă Domnul a făcut dintr-un om un evanghelist, din altul un învăţător, din altul un pastor sufletesc; dacă a înzestrat pe un altul pentru îndemnare, cum trebuie să lucreze? Negreşit că nu încercând evanghelistul să înveţe şi învăţătorul să îndemne, sau altul care n-are nici unul din aceste daruri, să încerce să se îndeletnicească cu amândouă. Nu; lucrul lui Dumnezeu se face de fiecare potrivit cu darul ce i-a fost încredinţat. Fără îndoială că Domnul poate, când vrea, să înzestreze pe acelaşi ins cu felurite daruri; dar lucrul acesta n-are nici o legătură cu cele asupra cărora stăruim, şi anume: fiecare din noi trebuie să-şi cunoască drumul de urmat şi însărcinarea şi să se supună. Dacă nu ţinem seama de aceasta, vom cădea într-o încurcătură de deznădăjduit. Dumnezeu îşi are minierii Lui, cioplitorii Lui în piatră şi zidarii Lui. Lucrarea înaintează prin munca fiecărui lucrător care-şi vede cu sârguinţă de lucrul său. Dacă toţi ar scoate piatra din mină, unde ar fi cioplitorii? Şi dacă toţi ar fi cioplitori, unde ar fi zidarii? Cel ce năzuieşte după o alta slujbă, sau care încearcă să limiteze darul altuia, face cel mai mare rău cu putinţă lucrului lui Hristos şi lucrării lui Dumnezeu în lume. Este o mare greşeală împotriva căreia vrem cu tot dinadinsul să punem la adăpost, din vreme, pe cititor. Nimic nu poate fi mai nesăbuit. Nu este decât un Dumnezeu. Nu se găsesc două frunze sau două firişoare de iarbă în toiul asemenea. De ce oare cineva să râvnească la felul de lucru al altuia, sau să arate că ar avea darul altuia? Fiecare să fie mulţumit aşa cum l-a făcut stăpânul lui. Aceasta este taina unei păci adevărate şi a înaintării în viaţa creştinească.

Ce s-a spus până acum în aceasta privinţă se poate vedea foarte lămurit în partea din Scriptură, care vorbeşte despre cele trei cete deosebite ale Leviţilor, pe care o vom da mai jos în întregime, pentru uşurarea cititorului. De altfel, ştim prea bine, că nimic nu poate sta alături de adevărata vorbire a Sfintelor Scripturi.