Cititorule creştin, cercetează cele dintâi cincisprezece versete din cap. 4 din Numeri, şi citeşte-le în faţa lui Dumnezeu. Cere-i să-ţi lămurească înţelesul fiecărei fraze, care închipuieşte chivotul şi de ce era numai el acoperit cu un „covor făcut în întregime din materie albastră”. Fă tot aşa şi pentru celelalte. Noi am cam îndrăznit, ce-i drept – cu smerenie – să arătăm întrucâtva înţelesul acestor lucruri; dar dorim mult ca tu să le înveţi chiar de la Dumnezeu şi să nu le primeşti numai de la om. Mărturisim că ne temem nespus de mult de lucrarea închipuirii mintii şi credem că niciodată n-am scris ceva despre Sfintele Scripturi, fără să fi avut adânca încredinţare că nimeni altul decât Duhul Sfânt n-ar şti să le lămurească aşa cum trebuie.
Dar, poate, vei zice: „De ce scrieţi oare?” Ei bine î în nădejdea vie, ca într-o măsură cât de mică, să putem ajuta pe cel care cercetează temeinic Scripturile, să găsească pietrele alese şi scumpe, împrăştiate în filele insuflate, şi astfel să le poată culege pentru el însuşi. Mii de cititori ar putea să citească neîncetat capitolul 4 din Numeri, fără să bage de seamă faptul că chivotul era singurul lucru din tot cuprinsul cortului, la care nu se vedea piele de viţel de mare. Dar dacă nu s-a băgat de seamă faptul acesta, cum să i se înţeleagă însemnătatea? Tot astfel şi cu altarul de aramă; câţi cititori nici măcar n-au băgat de seamă că numai el era acoperit cu „purpură”?
Noi suntem încredinţaţi că aceste două fapte au un înţeles cu totul duhovnicesc. Chivotul era arătarea cea mai înaltă a lui Dumnezeu; astfel putem înţelege de ce trebuia să arate, la cea dintâi vedere, ce era numai ceresc. Altarul de aramă era locul unde se judeca păcatul; era o icoană a lui Hristos în lucrarea Lui, ca Cel ce a purtat păcatul; arăta până unde s-a coborât El pentru noi, şi totuşi acest altar de aramă era singurul lucru acoperit cu o învelitoare împărătească. Se poate oare închipui ceva mai ales decât această învăţătură? Ce înţelepciune nemărginită în toate deosebirile acestea frumoase. Chivotul ne duce în locul cel mai înalt din ceruri, şi altarul de aramă la cel mai de jos de pe pământ. Chivotul şi altarul de aramă se aflau în cele două capete ale cortului mărturiei. În cel dintâi vedem pe Acela care a proslăvit Legea, în celălalt pe Acela care a fost făcut păcat. În chivot se vedea mai întâi ce era ceresc, şi, numai căutând mai adânc se da peste pielea de viţei de mare, şi dedesubtul ei era acea perdea tainică ce închipuia firea omenească a lui Hristos. Dar, la altarul de aramă, cel dintâi lucru care izbea privirea, era pielea de vitei, şi apoi, dedesubt, învelitoarea împărătească. În amândouă aceste lucruri vedem pe Hristos, dar sub înfăţişări deosebite. În chivot avem pe Hristos, păstrând slava lui Dumnezeu. În altarul de aramă îl vedem răspunzând nevoilor păcătosului. Binecuvântată potrivire pentru noi!
Dar, pe lângă aceasta a mai băgat de seamă cititorul că în toată partea aceasta minunată, asupra căreia i-am îndreptat luarea aminte, nu se vorbeşte despre un anumit lucru, pe care-l ştim din Exod 30 şi alte părţi ale Scripturii, şi care ţinea un loc însemnat în cortul întâlnirii? Vrem să vorbim despre ligheanul de aramă. De ce oare nu se spune nimic despre el în cap. 4 din Numeri? E mai mult ca sigur că unul din cei ce se socotesc că văd limpede, vor găsi în faptul acesta o uitare, o greşeală, o nepotrivire. Aşa să fie oare? Nu, slavă Domnului! Cititorul creştin ştie foarte bine ca asemenea lucruri sunt cu neputinţa când e vorba de Scriptură. El ştie şi mărturiseşte lucrul acesta, chiar dacă n-ar putea îndreptăţi lipsa sau adaosul cutărui sau cutărui amănunt dintr-o parte oarecare a Scripturii. Dar tocmai acolo unde cred unii că au găsit greşeli, cititorul credincios atât cât poate, să priceapă prin harul lui Dumnezeu, rostul duhovnicesc al lucrurilor, culege mărgăritare scumpe.
Nu ne îndoim că aşa stau lucrurile şi cu privire la lipsa ligheanului de aramă din cap. 4 al cărţii Numeri. Este una din nenumăratele dovezi despre frumuseţea şi desăvârşirea cărţii insuflate.
Totuşi, cititorul poate să întrebe: „De ce lipseşte ligheanul?” Pricina poate fi întemeiată pe două fapte: întâi, materia din care era făcut ligheanul şi al doilea, întrebuinţarea pentru care era făcut. În Exod ni se lămuresc aceste fapte. Ligheanul era făcut din oglinzile femeilor cari slujeau la uşa cortului întâlnirii (Exod 38.8). Aceasta era materia din care era făcut. Cât despre întrebuinţare, el era rânduit ca un mijloc de curăţire al omului. Aşa dar, în toate aceste lucruri cari alcătuiau slujbele şi însărcinările deosebite ale Chehatiţilor, vedem numai arătările felurite ale lui Dumnezeu în Hristos: de la chivotul din locul prea sfânt, până la altarul de aramă care era aşezat în locul dinaintea cortului. Şi fiindcă ligheanul nu era o arătare a lui Dumnezeu, ci numai un mijloc de curăţire pentru om, nu-1 vedem, prin urmare, încredinţat în seama Chehatiţilor.
Acum, cititorul să facă bine şi să se gândească temeinic asupra acestei părţi din cele mai adânci din Numeri (Cap. 3-4). Într-adevăr nu i se poate da de capăt. Am putea merge mai departe până când ara scrie nu file, ci cărţi întregi; şi la urmă am simţi că de abia am pătruns în învelişul unei mine a cărei adâncime nu poate fi niciodată cercetată şi ale cărei comori niciodată nu s-ar sfârşi. Ce poate să scrie pana omului despre învăţătura minunată cuprinsă în Scriptură despre seminţia lui Levi? Cine poate îndrăzni să arate în amănunte acest har minunat care străluceşte în faptul că, Levi cel îndărătnic putea să răspundă cel dintâi la chemarea aceasta atât de mişcătoare: „Cine este pentru Domnul?” Cine poate să se adâncească în îndurarea dumnezeiască descoperită în faptul că, cei ale căror mâni au fost muiate în sânge erau însărcinaţi să poarte vasele sfântului locaş; şi cei, în a căror adunare Duhul lui Dumnezeu nu putea să intre, erau aduşi chiar în mijlocul adunării lui Dumnezeu, ca să se îndeletnicească cu ce avea Dumnezeu mai de preţ?
Ce învăţătură minunată ne dau aceste trei cete de lucrători: Merariţii, Gherşonitii şi Chehatiţii! Ce icoane a feluritelor mădulare ale Bisericii lui Dumnezeu în slujba lor. Ce adâncime de înţelepciune tainică. Oare am trece măsura, am spune prea mult, dacă am spune că în clipa aceasta nimic nu ne mişcă mai mult ca simţământul întregi slăbiciuni şi a deplinei lipse în tot ce am arătat despre una din cele mai bogată părţi ale Scripturii? Cu toate acestea, am dus pe cititor la o mină a cărei adâncime şi bogăţie sunt nesfârşite, şi trebuie sa-l lăsăm să pătrundă înăuntru cu ajutorul Stăpânului minei, singurul care-i poate arăta comorile. Tot ce poate să scrie sau să spună omul despre oricare parte din Cuvântul lui Dumnezeu, nu face decât – cel mult – să insufle gânduri; să vorbeşti despre acest Cuvânt ca de ceva ce s-ar putea sfârşi, ar însemna lipsa de cuviinţă faţă de Scriptură. Dumnezeu să ne ajute să păşim în locul prea sfânt cu încălţămintea scoasă din picioare, şi se ne asemănăm cu acei ce întrebau pe Dumnezeu în templu şi ale căror cugetări adânci sunt îmbibate de duhul închinării.