„Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Porunceşte copiilor lui Israel să izgonească din tabără pe orice lepros, şi pe oricine are o lepădare de sămânţă, sau este întinat prin atingerea de un mort. Fie bărbaţi, fie femei, să-i scoateţi afară din tabără; să-i scoateţi afara, ca să – nu spurcaţi tabăra în mijlocul căreia îmi am Eu locuinţa. Copiii lui Israel au făcut aşa şi i-au scos afară din tabără; cum poruncise lui Moise Domnul, aşa au făcut copiii lui Israel” (versetele 1-4).

Aici ni se înfăţişează învăţătura atât de însemnată, pe care se întemeiază orânduiala sau disciplina în adunarea sau Biserica lui Dumnezeu, învăţătură care, deşi e de cea mai mare însemnătate, totuşi este atât de puţin înţeleasă şi ţinută în seamă. Este vorba de starea de faţă a lui Dumnezeu în mijlocul poporului Israel, care, din această pricină, trebuia să fie sfânt. „Să-i scoateţi afară, ca să nu spurce tabăra în mijlocul căreia îmi am Eu locuinţa.” Locul, în care locuieşte Cel Sfânt, trebuie să fie şi el sfânt. Acesta este un adevăr lesne de înţeles.

Am văzut că răscumpărarea era temelia locuirii lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său; dar trebuie să ne aducem aminte şi faptul că disciplina era cerinţa de căpetenie, ca Dumnezeu să şadă în mijlocul lor. El nu putea să locuiască acolo unde păcatul era încuviinţat pe faţă. El poate să îngăduie şi chiar îngăduie slăbiciunea şi neştiinţa; ochii Săi însă sunt prea curaţi, ca să poată să privească păcatul sau nelegiuirea. Cel rău nu poate cu nici un chip să locuiască împreună cu Dumnezeu, şi nici Dumnezeu nu poate avea părtăşie cu el. Dacă ar fi altfel, Şi-ar tăgădui însăşi Fiinţa Sa; Iar lucrul acesta este cu neputinţă.

În faţa acestor lucruri, cineva ar putea spune: „Nu locuieşte Duhul Sfânt în fiecare credincios, deşi se află mult rău în el? Într-adevăr, Duhul Sfânt locuieşte în cel credincios, datorită răscumpărării depline săvârşite de Hristos, El este acolo nu numai ca o pecete a firii dumnezeeşti, ci ca o pecete a lui Hristos însuşi şi noi ne bucurăm de starea Sa de faţa şi de părtăşia Sa, în măsura în care judecăm şi osândim necurmat, răul din viaţa noastră. Sunt unii, cari spun, ca am putea simţi starea de faţă a Duhului în noi şi ne putem bucura de El, frecând cu vederea stricăciunea inimii noastre şi împlinind poftele firii pământeşti şi ale gândurilor noastre stricate. Ce judecată netrebnică! Departe de noi un gând atât de nelegiuit! Trebuie să ne judecăm fără încetare, să osândim şi să dăm la o parte tot ce nu se potriveşte cu sfinţenia Celui ce locuieşte în noi. Este adevărat ca s-a isprăvit cu „omul cel vechi”. El a fost osândit pe de-a-ntregul în crucea lui Hristos. Îi mai simţim însă înrâurirea şi trebuie să ne luăm rămas bun şi de la ea şi să ne judecăm fără încetare. Dumnezeu ne vede în Hristos prin Duhul, în noua zidire. Pe de altă parte, Duhul Sfânt locuieşte în cel credincios, pe temeiul sângelui lui Hristos şi tocmai această locuire cere judecarea răului, sub toate înfăţişările lui.

Lucrul acesta se poate spune şi despre Biserica sau adunarea lui Dumnezeu. Fără îndoială, este ceva rău în ea şi anume răul ce se găseşte în fiecare din cei ce o alcătuiesc. Răul trebuie însă judecat, căci dacă este judecat şi osândit nu mai poate să-şi facă lucrarea. Cine spune că o adunare n-are nevoie să judece răul, spune un lucru potrivnic Cuvântului lui Dumnezeu. Ce-am zice noi de un creştin, care ar spune că el nu trebuie să osândească răul din el însuşi şi din purtarea sa? Nimic alta decât că e potrivnic voii lui Dumnezeu. Şi dacă aşa ceva este rău pentru un singur ins, nu este cu atât mai rău pentru o întreagă adunare? Ne mirăm cum mai poate fi îndoială în aceasta privinţă.

Ce s-ar fi întâmplat, daca Israel n-ar fi vrut să se supună poruncii atât de hotărâte, dată la începutul capitolului pe care-l cercetăm? Să ne închipuim că ar fi spus aşa: „Noi nu putem să judecăm răul şi socotim că nici nu se cade unor muritori ca noi, sărmani, slabi, gata să greşească la orice pas, să judece orice lucru. Afară de asta, aceşti leproşi, aceşti oameni întinaţi şi alţii sunt Israeliţi ca şi noi şi prin urmare sunt tot atât de îndreptăţiţi să fie părtaşi la binefacerile şi binecuvântările taberei. Nu vedem dar deloc pentru ce l-am izgoni din tabără”.

Ce-ar fi răspuns Dumnezeu la aceste cuvinte? În capitolul 7 din Iosua, găsim răspunsul. Să ne apropiem şi să cercetăm cu multă luare aminte „mormanul de pietre” din valea Acor. Deasupra lui s-ar putea scrie: „Dumnezeu este înfricoşat în adunarea cea mare a sfinţilor şi de temut pentru toţi cei ce stau în jurul Lui” (Ps. 89.7). Dumnezeul nostru este un foc mistuitor (Evrei 12:29).

Ce se-ntâmplase acolo? În inima unui om, care făcea parte din adunarea lui Israel, s-a zămislit o poftă. Pofta aceasta a dat naştere păcatului. Dar ce, păcatul acesta a cuprins întreaga adunare? Da, acesta este adevărul. „Israel a păcătuit; au călcat legământul meu pe care li l-am dat, au luat din lucrurile date spre nimicire, le-a furat şi au minţit şi le-au ascuns printre lucrurile lor. De aceea copiii lui Israel nu pot să ţină piept vrăjmaşilor lor: vor da dosul în faţa vrăşmaşilor lor, căci sunt daţi spre nimicire; Eu nu voi mai fi cu voi, dacă nu nimiciţi ce este dat spre nimicire din mijlocul vostru (Iosua 7:11-12).

Ce lucruri însemnate şi adânci se cuprind în aceste versete. Prin ele Dumnezeu ne vorbeşte în deosebi şi vrea să ne dea o lecţie sfânta. După cum vedem aici, se aflau în tabăra lui Israel câteva sute de mii de inşi, cari nu ştiau nimic de păcatul lui Acan; de altfel întocmai ca şi Iosua şi, cu toate acestea, Dumnezeu a spus: „Israel a păcătuit; au călcat legământul, au luat din lucrurile date spre nimicire, le-au furat şi au minţit…” Cum asta? A păcătuit unul singur şi totuşi Dumnezeu spune că tot Israelul a păcătuit. Adunarea era una. Starea de faţă a lui Dumnezeu, în mijlocul adunării, făcea ca, cei cari o alcătuiau, să fie una în aşa fel, încât păcatul unui mădular al ei ajungea să fie păcatul întregii adunări. „Puţin aluat dospeşte toată frământătura”. Mintea omenească de bună seama nu va găsi drept lucrul acesta. Dumnezeu însă spune că aşa e şi pentru cel credincios aceasta este de ajuns. El nu se mai gândeşte să întrebe: „dar? cum? pentru ce?” Mărturia lui Dumnezeu este de ajuns. Noi nu trebuie decât să credem şi să ne supunem. E destul pentru noi să ştim că starea de faţă a lui Dumnezeu, în mijlocul nostru, cere sfinţenie, curăţie, judecarea şi osândirea răului. Să luăm seama că lucrul acesta nu este cerut de gândul înlăturat, cu bună dreptate, de orice inimă umilită: „Dă-te înapoi, nu te apropia de mine, căci sunt sfânt” (Isaia 65:5). Nu, şi el este pe dea-ntregul cerut de ceea ce este Dumnezeu, în Fiinţa Sa: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt. Dumnezeu nu poate să încuviinţeze, prin starea Sa de faţa, un păcat care n-a fost judecat. Putea El dar să dea biruinţă poporului Său, să cucerească cetatea Ai, câtă vreme Acan era încă în tabără? Cu nici un chip. Izbânda, într-o astfel de împrejurare, ar fi aruncat batjocură asupra Numelui lui Dumnezeu şi ar fi însemnat cea mai mare nenorocire, ce ar fi căzut peste Israel. Era cu neputinţă însă aşa ceva, Israel trebuia pedepsit. Ei trebuiau zdrobiţi şi umiliţi. Trebuiau să se coboare în valea Acor, locul acela al turburării, pentru că numai acolo li se putea deschide „o uşă de nădejde”, după ce fuseseră mânjiţi de păcatul lui Acan.

Cititorule, nu trece cu uşurinţa peste această lecţie însemnată! Mă tem că ea a fost rău înţeleasă de mulţi copii ai lui Dumnezeu. Sunt printre ei mulţi cari socotesc că nu li se cade lor, unor oameni mântuiţi prin har, lor cari sunt ei înşişi dovezile vii ale acestui har, să ia masuri împotriva acelora cari turbură buna rânduială a adunării sau îi întinează curăţenia ei prin ceva murdar. Ei socotesc că locul din Matei 7:1 osândeşte lămurit pe cel ce îndrăznesc să judece pe alţii. „Nu ne opreşte Domnul Isus să judecăm” – spun ei? „N-a spus chiar El: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi?” Da, fără îndoială. Ce înseamnă însă aceste cuvinte? Înseamnă oare că nu trebuie să judecăm chipul în care cred şi trăiesc cei ce vin şi cer să fie în legătură frăţească creştină? Aduc ele oare vreun sprijin gândului că suntem datori să primim şi să păstrăm între noi pe oricine, oricare ar fi credinţa, învăţătura şi purtarea sa? Aşa trebuie să înţelegem oare aceste cuvinte ale Domnului?

Cine ar putea încuviinţa, măcar o clipa, o înţelegere atât de neghioabă? Domnul Isus, în acelaşi capitol ne spune:”Păziţi-vă de proorocii mincinoşi”. Dar cum am putea să ne păzim de ei, dacă nu i-am judeca? Şi dacă n-am avea dreptul să judecăm în nici o împrejurare, de ce ni s-a mai spus să ne păzim?

Cititorule, lucrul acesta e foarte uşor. Adunarea sau Biserica lui Dumnezeu are îndatorirea plină de răspundere, să judece credinţa, învăţătura şi purtarea tuturor celor ce fac parte din ea. Noi nu putem să judecăm gândurile lor, dar purtarea lor trebuie s-o judecăm. În capitolul 5 din 1 Cor, apostolul, insuflat de Duhul, ne învaţă lămurit, că suntem datori să judecăm pe cei ce fac parte din Biserică sau adunare. „În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru? Cât despre cei de afară, îi judeca Dumnezeu. Daţi afară dar din mijlocul vostru pe răul acela” (versetul 12-13).

Ce lămurit! Nu suntem datori să judecăm pe cei „de afară”, ci pe cel „dinăuntru”, adică pe cei ce zic că sunt creştini şi mădulare ale Bisericii lui Dumnezeu. Toţi aceştia stau sub cumpăna judecăţii. Din clipa în care cineva a fost primit într-o adunare, înseamnă că primeşte în ea un loc, peste care, oricând, poate veni judecata, care urmăreşte să înlăture şi să nimicească tot ceea ce este potrivnic sfinţeniei Celui ce locuieşte acolo.

Cititorul să nu-şi închipuie o clipă măcar că întregimea trapului este ştirbită, când este păstrată orânduiala sau disciplina casei lui Dumnezeu, chiar prin Înlăturarea unuia sau altuia, din cei ce calcă în picioare sfinţenia lui Dumnezeu. Aceasta ar fi o mare greşeală şi totuşi, din nenorocire, se întâlneşte atât de des. Nu rareori auzim spunându-se despre cei ce caută cu tot dinadinsul să păstreze curată adunarea lui Dumnezeu, că sfâşie trupul lui Hristos. Nici nu se poate o greşeala mai mare. Păstrarea bunei orânduieli în casa lui Dumnezeu este una din datoriile noastre de căpetenie; prin tinerea ei nicidecum nu poate fi vorba de sfâşierea trupului lui Hristos.

Pe de altă parte, ni se întâmplă să auzim pe alţii vorbind de scoaterea mădularelor din trupul lui Hristos. prin faptul că sunt daţi afară dintr-o adunare. Şi aceasta e o greşeală. Nici un mădular al acestui trup nu poate fi scos din trup. Fiecare a fost pus la locul sau, în trupul lui Hristos, – de Duhul Sfânt, datorita sfatului veşnic al lui Dumnezeu şi pe temeiul desăvârşitei ispăşiri a lui Hristos. Nici o putere omeneasca sau drăcească nu va putea vreodată să despartă măcar un singur mădular de trupul lut Hristos. Toate sunt în chip desăvârşii unite unele de altele, într-o întregime deplină, şi sunt păstrate astfel, printr-o putere dumnezeiască. Întregimea Bisericii lui Dumnezeu poate fi asemănată cu un lanţ întins peste un râu. Lanţul acesta se vede şi de pe un ţărm şi de pe celălalt; la mijloc însă se cufundă în apă. Dacă ai ţine socoteala nu mai de ceea ce vezi, ai crede că lanţul este rupt la mijloc. Aşa e şi cu Biserica lui Dumnezeu. Ea a fost una la început şi una va fi peste putină vreme când va veni Domnul. Ea este una şi acum în ochii lui Dumnezeu, cu toate că ochii noştri pământeşti nu pot vede lucrai acesta.

E un lucru de cea mai mare însemnătate, ca cititorul să fie bine lămurit în privinţa aceasta. Vrăşmaşul a cântat prin toate mijloacele şi cu toată puterea să orbească pe copiii lui Dumnezeu, ca să nu poată vedea adevărul în această privinţă. În faţa ochilor avem, pe deoparte, unitatea atât de mult lăudată a catolicismului roman, iar pe de alta multele dezbinări şi împărţiri ale protestantismului. Roma arată cu un aer biruitor spre multele secte protestante, şi acestea, la rândul lor, scot la iveală greşelile, stricăciunea şi nenumăratele rătăciri ale catolicilor. Astfel, cel ce caută să afle adevărul, nu mai ştie încotro să se îndrepte şi ce trebuie să creadă. Pe de altă parte cei nepăsători, cei ce trăiesc după bunul lor plac sau după gusturile lumii, văzând ce se petrece în jurul lor, ajung să alunge orice gândire mai temeinică, ce le-ar mai veni în minte, cu privire la lucrurile lui Dumnezeu şi nu le mai pasă de nimic. Abia dacă îi mai vezi uneori întrebând, ca Pilat, cu un zâmbet dispreţuitor:”Ce este adevărul?”, ca apoi, tot ca el, să plece fără să mai aştepte vreun răspuns.

Noi suntem adânc încredinţaţi că taina, care dezleagă marea greutate a neînţelegerii şi este de un folos netăgăduit pentru sfinţii lui Dumnezeu, este tocmai adevărul unităţii desăvârşite a Bisericii lui Dumnezeu, a trupului lui Hristos, pe pământ. Adevărul acesta nu trebuie privit doar ca un lucru pe care săi ştim. Nu. El trebuie mărturisit, cu fapta păstrat şi împlinit cu orice preţ Acest adevăr atât de însemnat este un sprijin puternic pentru suflet şi cuprinde în el singurul răspuns la unitatea atât de lăudată a Romei, pe deoparte, şi la împărţirile protestantismului, pe de alta. El ne va da putere să mărturisim protestantismului că am găsit unitatea şi catolicismului roman că am găsit unitatea Duhului.

Cu toate acestea cineva ar putea prea bine să spună ca în starea aceasta de lucruri, nu e cu putinţa înfăptuirea acestui adevăr. Totul se află într-o astfel de stare de prăbuşire şi într-o astfel de încurcătură, încât suntem ca nişte copii, care s-au rătăcii într-o pădure şi cari caută să găsească drumul, ca să se întoarcă acasă: unii în cete mai mari, alţii în cete de câte doi-trei inşi şi alţii singuri.

Aceste străduinţe ar părea că sunt ceva bun şi nu ne îndoim deloc că ele n-ar avea o înrâurire binefăcătoare asupra unui mare număr de slujitori ai Domnului, din ziua de azi. În ochii credinţei însă, acest fel de a vedea lucrurile n-are nici un preţ, întrucât cel mai însemnat lucru pentru ea este să ştie; „Unitatea Bisericii este o învăţătură omenească, ori e chiar o înfăptuire dumnezeiască, după cum este scris: „Este un trup, un Duh” (Efeseni 4:4). Dacă cineva tăgăduieşte că este doar „un singur trup”, poate cu uşurinţă să tăgăduiască şi că este „un singur Domn, o singură credinţa, un singur botez, un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor” fiindcă aşa s-ar înţelege din versetele insuflate de Duhul lui Dumnezeu, căci dacă scoatem o singură verigă din acest lanţ, rupem tot lanţul. Afară de asta, nu ne mărginim la un singur verset din Scriptură în această privinţă, cu toate că, dacă l-am avea doar pe el singur, ne-ar fi de-ajuns. Mai avem încă unul. Iată-l: Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Având în vedere că este o pâine, noi, cari suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pane” (1 Cor. 10:16-17). Citeşte şi 1 Cor. 12:12-27, căci aici, învăţătura aceasta este arătată pe de întregul şi se arată şi cum trebuie înfăptuită.

Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu ne înfăţişează în chipul cel mai lămurit adevărul despre unitatea desăvârşita a trupului lui Hristos şi apoi, tot atât de lămurit şi deplin, ne înfăţişează şi adevărul despre păstrarea bunei rânduieli şi a curăţeniei duhovniceşti în Casa lui Dumnezeu. Să luăm seama însă că înfăptuirea celui de al doilea adevăr nu ştirbeşte cu nimic pe cel dintâi. Ele se îmbină în chip desăvârşit. Am putea noi să ne gândim că apostolul a stricat întregimea sau unitatea trupului lui Hristos, când a poruncit adunării din Corint să scoată din ea pe „răul acela?” Negreşit că nu. Şi totuşi nu era acel om un mădular din trupul lui Hristos? Ba da, căci tocmai din pricina aceasta îl vedem primit din nou, în a doua epistola.

Rânduiala care căuta să cureţe orice rău din Casa lui Dumnezeu îşi făcuse lucrarea într-un mădular al trupului lui Hristos şi astfel cel ce se rătăcise în păcat s-a întors iarăşi. Aceasta era chiar ţinta pe care o urmărea disciplina sau rânduiala adunării.

Întâmplarea aceasta poate să aducă lumină în sufletul cititorului, în privinţa întrebării atât de însemnate, dacă un creştin poate fi îndepărtat de la cina Domnului. Se pare că în această privinţă este o mare harababură în mintea multor creştini. Sunt, de pildă, unii cari spun că, sub nici un cuvânt, nu se poate îndepărta cererea unui creştin de a lua parte la cina Domnului. Întâmplarea din 1 Cor. 5 este hotărâtoare în această privinţă. Acel om n-a fost îndepărtat pentru că n-ar fi fost creştin. Nu. După cum bine ştim el era un copil al lui Dumnezeu, cu toată căderea sa şi cu tot păcatul său. Deşi era creştin deci, adunarea a primit poruncă să-l scoată din mijlocul ei. Dacă Corintenii n-ar fi împlinit această poruncă, ar fi făcut ca judecata lui Dumnezeu să se dezlănţuie asupra întregii adunări. Dumnezeu este de faţă în adunare, răul deci trebuie judecat.

Astfel, dacă cercetăm fie capitolul 5 din Numeri, fie capitolul 5 din 1 Cor, învăţam acelaşi adevăr de preţ şi anume: Sfinţenia este podoaba Casei Tale, Doamne, pentru tot timpul cât vor ţinea vremurile (Ps. 93.5). Ceva mai mult, învăţăm că poporul lui Dumnezeu trebuie să se păstreze în sfinţenie, nu cei din afară, căci ce cetim în cele dintâi versete ale capitolului 5 din Numeri? Primiseră Israeliţii porunca să scoată afară din tabără pe cei ce nu făceau parte din Israel, pe cei ce nu erau tăiaţi împrejur sau pe cei ce nu puteau să dovedească, prin spiţe de neam, că se trag din Avraam? Erau daţi afară din tabără aceşti oameni pentru astfel de pricini? Deloc. Cine erau deci cel ce trebuiau să fie scoşi afară? „Orice lepros”, adică orice om în care se vede că lucrează păcatul,”oricine are o lepădare de sămânţă”, adică emul din care izvorăşte o înrâurire stricăcioasă şi oricine „este întinat prin atingerea de un mort”. Aceştia erau oamenii care trebuiau îndepărtaţi din tabără. În zilele noastre, cei înfăţişaţi prin aceşti oameni trebuiesc la fel îndepărtaţi din adunări. Pentru ce se cerea această îndepărtare? Ca să crească faima poporului? Nicidecum. Pentru ce dar? „Ca să nu spurce tabăra, în mijlocul căreia îmi am Eu locuinţa”. Tot aşa e şi în zilele noastre. Noi nu osândim şi nu lepădăm o învăţătură greşită, ca să sprijinim pe a noastră.

De asemenea noi nu judecam şi nu îndepărtam răul pentru a ne păstra faima – şi numele bun. Singurul gând care ne călăuzeşte în toate aceste lucruri este următorul: „Sfinţenia este podoaba Casei Tale, Doamne, pentru tot timpul cât vor ţinea vremurile” (Ps. 93:5). Dumnezeu locuieşte în mijlocul poporului Său. „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Ea în mijlocul lor” (Matei 18:20). Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi (1 Cor. 3:16)? „Aşa dar, voi nu mai sunteţi nici străini nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din Casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efeseni 2:19-22).

S-ar putea întâmpla însă ca cititorul să pună întrebări ca acestea: „E cu putinţă să găseşti o biserica sau adunare fără nici o pată. N-a fost, nu este şi nu va fi totdeauna ceva rău în fiecare adunare, cu toată râvna şi cu toată vegherea prezbiteriilor şi cu toată credincioşia mădularelor ei, la un loc? Cum se cere dar să se păstreze o curăţie desăvârşită? Fără îndoială, nu e adunare care să n-aibă în ea ceva rău şi asta din pricină că păcatul se află în fiecare din mădularele sale. Răul însă nu trebuie îngăduit şi încuviinţat Dimpotrivă; trebuie osândi şi stăvilit. Nu amintirea unui păcat osândit ne întinează, ci îngăduinţa şi păstrarea păcatului aceluia.

Lucrul acesta e adevărat atât pentru Biserică sau adunare, cât şi pentru fiecare mădular al el, în parte, „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi” (1 Cor. 11:31). Iată de ce cineva nu trebuie să se dezlipească de Biserica lui Dumnezeu, oricât de mare ar fi răul din ea. Când însă o adunare spune că ea nu are căderea să judece şi să osândească răul strecurat în ea, rău care priveşte fie învăţătura de credinţă fie purtarea sau umblarea, atunci ea nu se mai găseşte pe tărâmul Bisericii lui Dumnezeu şi astfel suntem chiar datori să ne despărţim de ea. Câtă vreme însă o adunare se afla pe tărâmul Bisericii lui Dumnezeu, oricât de slaba şi puţin numeroasă ar fi, trebuie să rămâi alipit de ea. Când însă nu se afla pe acest tărâm – şi e lucru sigur că nu se află, dacă spune că n-are căderea să judece răul – atunci e nevoie să rupi orice legătură cu ea.

Bine dar lucrul acesta nu face să se înmulţească şi să dăinuiască dezbinările sau împărţirile? Nu. Aceasta aduce ruptura cu adunări curat omeneşti şi într-asta nu e nici un rău. Oricât de mari, oricât de puternice şi oricât de folositoare ar părea aceste întovărăşiri de oameni, ele sunt totuşi potrivnice unităţii trupului lui Hristos, care este Biserica lui Dumnezeu.

Cititorul serios cred că a rămas izbit de faptul ca Duhul lui Dumnezeu, din toate părţile ne îndreaptă privirile spre marea întrebare a Bisericii lui Dumnezeu. Oamenii încep să vadă că în privinţa aceasta este ceva cu totul deosebit decât părerea fiecăruia, ori învăţătura vreunei partide.

Întrebarea: Ce este Biserica? se pune cu putere multor inimi şi cere un răspuns. Şi ce har, să poţi da un răspuns limpede, desluşit şi puternic ca glasul lui Dumnezeu, glasul Sfintei Scripturi! Nu e oare o binecuvântare deosebită, când din toate părţile auzi strigându-se fără încetare: Biserica de stat, Biserica naţională, Biserica strămoşească etc., tu să-ţi îndrepţi gândurile spre singura şi adevărata Biserica a Dumnezeului Celui viu, trupul lui Hristos? Suntem adânc încredinţaţi că aici stă dezlegarea greutăţilor multor copii ai lui Dumnezeu.

Unde se găseşte însă această Biserică? Nu cumva este o trudă zadarnică să o cauţi în mijlocul prăbuşirii şi încurcăturii, ce domneşte în jurul nostru? Nu. Binecuvântai să fie Dumnezeu! Cu toate că noi nu putem să vedem la un loc toate mădularele ce alcătuiesc Biserica adevărată, totuşi ni s-a dat harul şi avem chiar sfânta datorie să cunoaştem şi să stăm pe tărâmul Bisericii lui Dumnezeu şi nu altul. Cum putem să deosebim acest tărâm? Socotim că cel dintâi pas ce trebuie sa-l facem ca să ajungem aici, este să stăm departe de orice lucru potrivnic acestui teren. Nu trebuie să ne aşteptăm să descoperim ceva adevărat, câtă vreme priceperea noastră este întunecată de ceva rău. Porunca lui Dumnezeu este:”încetaţi de a face răul; învăţaţi-vă să faceţi binele”. Dumnezeu nu dă lumină deodată pentru doi paşi. Din clipa în care vedem că suntem pe un teren greşit, suntem datori să-l părăsim şi numai după aceasta să ne aşteptăm ca Dumnezeu să ne dea o nouă lumină. Şi într-adevăr El ne-o va da atunci negreşit.