Să ne întoarcem acum să cercetăm capitolul nostru. „Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Spune copiilor lui Israel: Când un bărbat sau o femele va păcătui împotriva aproapelui său, făcând o călcare de lege faţă de Domnul, şi se va face astfel vinovat, să-şi mărturisească păcatul şi să dea înapoi în întregime preţul lucrului câştigat prin mijloace necinstite, adăugând a cincia parte; să-l dea aceluia faţă de care s-a făcut vinovat. Dacă nu este nimeni care să albă drept să la înapoi lucrul câştigat prin mijloace necinstite, lucrul acela să se Întoarcă la Domnul, la preot, afară de berbecele adus ca jertfă de ispăşire cu care se va face ispăşire pentru cel vinovat (versetele 5-8).

Învăţătura despre jertfa pentru vină am cercetat-o în cartea „Gânduri asupra Levitic” la capitolul 5. Cititorul care doreşte s-o cunoască, să se îndrepte într-acolo. Aici vrem să stăruim doar asupra a două lucruri foarte însemnate: mărturisirea păcatului şi înapoierea lucrului însuşit pe nedrept. Jertfa pentru vină săvârşită pe Golgota nu ne învaţă numai că Dumnezeu şi omul, capătă prin ea împăcarea unor cerinţe neapărat trebuitoare. Ea ne mai învaţă, după cum vedem din versetul 7 al acestui capitol, ca Dumnezeu cere ca omul să-şi mărturisească păcatul şi să înapoieze paguba făcută. Înapoierea lucrului însuşit pe nedrept era dovada unei mărturisiri plina de căinţa a păcatului. Nu era de ajuns pentru un Evreu, ca după ce a păcătuit faţă de fratele său, să spună doar: îmi pare rău. Nu. Trebuia săi dea înapoi lucrul însuşit pe nedrept, adăugând a cincia parte. Astăzi, cu toate că nu mai suntem sub Lege, totuşi multe lucruri bune putem învăţa din orânduirile ei. Cu toate că nu mai suntem sub călăuzirea acestui îndrumător, totuşi de la el putem învăţa lecţii pline de folos. Astfel, dacă am făcut vreun rău cuiva, nu e de ajuns să mărturisim păcatul înaintea lui Dumnezeu şi fratelui nostru; trebuie să-l şi dregem. Ni se cere să dăm o dovadă vădită că ne-am judecat şi ne-am osândit pentru răul pricinuit fratelui nostru.

Mă tem că adevărul acesta nu s-a înţeles cum trebuie. Păcatul şi căderea care întristează adânc Duhul lui Dumnezeu, mă tem să nu fie luate cu uşurinţă şi privite ca ceva neînsemnat. Ne mărginim doar să mărturisim păcatul cu buzele, fără să avem inima plina de simţământul adânc al grozăviei, cu care privesc ochii lui Dumnezeu acel păcat. Păcatul nu este judecat din rădăcini şi, din pricina aceasta, inima se împietreşte iar cugetul îşi pierde puterea de veghe şi gingăşia. Acesta e un lucru foarte serios. Nimic nu e mai de preţ decât un cuget curat şi gingaş. Acesta e cu totul altceva decât un cuget migălos (chiţibuşar) care se lasă stăpânit de părerile lui însuşi, sau de un cuget bolnav, care este înrâurit de temerile lui însuşi. Aceste două feluri de cugete sunt musafiri supărători, greu de împăcat. Îi lăsăm deoparte. Noi vorbim de cugetul simţitor, cârmuit în totul de Cuvântul lui Dumnezeu şi care se sprijine totdeauna pe el. Această stare a cugetului este pentru noi o comoară nepreţuită. Ea cârmuieşte totul, cunoaşte cele mai mici lucruri în legătură cu mersul nostru sau cu deprinderile noastre de fiecare zi: felul de a ne găti şi a ne îmbrăca, şi casa, şi masa, lucrurile din casă, purtarea noastră zilnică, starea de suflet, felul de vorbire, chipul în care împlinim slujba ce o avem; şi dacă avem parte să slujim altora, tot ea ne arată chipul cum ne împlinim slujba noastră, oricare ar fi ea. Într-un cuvânt totul se supune înrâuririlor sănătoase ale unui cuget simţitor şi curat. „De aceea – spune apostolul – mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Fapte 24:16). Iată ce ar trebui să dorim şi noi cu înfocare. Este ceva frumos şi atrăgător în această silinţă a celui mai însemnat şi mai dezbrăcat de sine slujitor al lui Hristos. Cu toate darurile sale de preţ cu toate puterile sale minunate, cu toată adânca sa cunoaştere a căilor şi sfaturilor lui Dumnezeu, de care ar putea să vorbească şi cu care ar putea să se laude, cu toate descoperirile minunate, care i-au fost făcute în al treilea cer; într-un cuvânt el, cel mai slăvit dintre apostoli şi cel mai plin de har dintre sfinţi, se silea să păstreze totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Într-o clipă de uitare, când a rostit un cuvânt îndrăzneţ către marele preot, Anania, numai decât s-a arătat gata să-şi mărturisească vina şi s-o dreagă. Astfel cuvintele înţepate; Te va bate Dumnezeu, părete văruit! au fost luate înapoi şi înlocuite prin altele din Cuvântul lui Dumnezeu: „Pe mai marele norodului tău să nu-l grăieşti de rău”.

Astfel, socotim că Pavel n-ar fi putut să se ducă să se odihnească în noaptea aceea cu un cuget care să nu-l învinovăţească de nimic, dacă nu şi-ar fi luat înapoi cuvintele înţepate. Când facem sau spunem ceva rău trebuie să mărturisim acel păcat, căci dacă nu facem lucrul acesta, legătura noastră cu Dumnezeu este ruptă. Această legătură nu poate avea loc, cu nici un chip, câtă vreme păcatul rămâne pe cuget şi nu este mărturisit. În starea aceasta, putem să vorbim şi să socotim că suntem în legătură cu Dumnezeu; să ştim însă că ne înşelăm amarnic. Trebuie să păstrăm un cuget curat, dacă vrem să mergem cu Dumnezeu. Nimic nu e mai de temut ca un cuget nesimţitor, întinat şi tocit, care îngăduie tot felul de lucruri, ce trec fără să fie judecate. Cu un astfel de cuget săvârşeşti păcatul cu uşurinţă, ca apoi să zici cu nepăsare: „Dar ce păcat am făcut?”

Cititorule, să veghem în privinţa aceasta cu o silinţă sfântă! Să căutam să păstrăm un cuget curat. Lucrul acesta însă cere din partea noastră silinţă, cum a cerut şi din partea lui Pavel. Silinţa aceasta însă e ceva binecuvântat şi va aduce roade de preţ.

Ea nu e deloc o cerinţă a legii, ci e ceva pe dea-ntregul creştin. Într-adevăr, aceste cuvinte ale lui Pavel, s-ar putea spune că înfăţişează cât se poate de scurt ce înseamnă să fie cineva creştin: să ai totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.

De câte ori însă nu arătăm noi că nu ţinem deloc seamă de drepturile lui Dumnezeu sau ale aproapelui! Cugetul nostru e departe de ce ar trebui să fie. Lăsam neîmplinite atâtea datorii, fără să ne dam seama. Nici vorbă apoi de zdrobire de inimă şi de căinţă înaintea Domnului, din pricina unor astfel de lucruri. Greşim într-o mulţime de lucruri şi totuşi nu ne mărturisim păcatul şi nu-l dregem. Lăsam să pătrundă în viaţa noastră lucruri care ar trebui judecate, mărturisite şi înlăturate. Este păcat chiar în lucrurile noastre sfinte; este uşurătate şi nepăsare în adunare şi la cina Domnului, înlăturăm pe Dumnezeu în felurite chipuri; fie că ne gândim cu gândurile noastre, fie că vorbim cu vorbele noastre, fie că umblăm după împlinirea dorinţelor noastre. Când ştim cu ce preţ am fost răscumpăraţi, ce înseamnă toate acestea decât înlăturarea lui Dumnezeu?

O astfel de umblare nu poate să ducă decât la oprirea oricărei înaintări duhovniceşti – Ea întristează pe Duhul lui Dumnezeu şi pune piedici revărsării harului lui Hristos în inimile noastre, şi astfel creşterea noastră în El e stânjenită. Din felurite locuri din Cuvântul lui Dumnezeu ştim cât de mult preţuieşte El un duh umilit şi o inima înfrânta. Iată spre cine îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu” (Isaia 66:2). Dumnezeu locuieşte cu un asemenea om; El nu poate avea însă nici o părtăşie cu cel cu inima nesimţitoare sau împietrită, cu cel nepăsător şi rece. Să ne silim să avem totdeauna un cuget curat, care să nu ne învinovăţească de nimic înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor