În sfârşit, a treia şi cea din urma parte a capitolului nostru, pe care n-o mai scriem aici, ne învaţă o lecţie de mare însemnătate. Ea cuprinde orânduirea apei de gelozie. Locul pe care-l are ea aici e vrednic de luat în seamă. În cea dintâi parte a capitolului găsim judecata de obşte a răului; în partea a doua judecata de noi înşine, mărturisirea şi dregerea greşelii; în partea a treia învăţăm că Dumnezeu nu poate să sufere nici măcar bănuiala păcatului.
Credem că această orânduire atât de izbitoare priveşte căile cârmuirii morale a lui Dumnezeu faţă de Israel. Proorocii stăruiesc des asupra purtării lui Israel ca soţie a Lui şi asupra geloziei lui Dumnezeu faţă de ea. N-avem de gând să arătăm aici versetele care dovedesc acest lucru. Cititorul va găsi destule în Ieremia şi Ezechiel. Israel n-a putut să rămână în picioare, când a fost pus la încercare cu apele amare.
I s-a dat pe faţă necredincioşia. Poporul i-a călcat voia în picioare. Şi a părăsit soţul, pe Sfântul lui Israel, a cărui gelozie aprinsă s-a vărsat peste poporul necredincios. Dumnezeu este un Dumnezeu gelos şi nu poate îndura gândul că inima care este a Lui să se dea altuia. Rânduiala încercării geloziei este o rânduială dumnezeiască şi se potriveşte destul de bine cu gândurile şi simţămintele unui soţ înşelat sau care bănuieşte doar lucrul acesta. Nici bănuiala nu se poate îngădui şi când ea a pătruns în inima, trebuie cercetată cu îngrijire până la rădăcină. Persoana bănuită trebuie să se supună unei încercări de aşa fel, că numai cine e nevinovat poate s-o sufere. Dacă se găsită doar o urmă de vinovăţie, apele amare pătrundeau până în adâncurile Inimii şi scoteau la iveala totul. Nu era nici un mijloc de scăpare pentru cel vinovat şi asta făcea, pe de altă parte, ca nevinovăţia să se arate într-o lumină şi mai strălucitoare. Aceeaşi încercare ce dă la iveală vinovăţia celui ce a păcătuit, arăta şi nevinovăţia celui ce umblase în credincioşie. Cel ce are un cuget care nu-l învinovăţeşte de nimic, cu cât se cercetează mai cu dea-mănuntul, cu atât simte mai multă plăcere. Dacă ar fi fost cu putinţă ca un vinovat să scape din încercarea la care era pus, printr-un mijloc oarecare, aceasta nu era decât în paguba celui nevinovat. Mijlocul de încercare însă era dumnezeiesc şi deci nu putea da greş. Astfel, când femeia bănuită ieşea, din această încercare, sănătoasă şi nevătămată, credincioşia ei era dată la iveala în faţa tuturor şi inima soţului putea să-i dea o deplină încredere. Ce har să ai un mijloc atât de minunat şi fără greş ca să dezlegi toate împrejurările îndoielnice. Bănuiala este un vierme neadormit, care roade în taină pacea inimii şi Dumnezeu nu vrea ca ea să se găsească în sânul adunării Sale. El nu voia numai ca poporul Său să judece îndeobşte răul, sau fiecare să se judece pe el însuşi; acolo unde era doar o bănuială că ar fi ceva rău, El a dat un mijloc de încercare, ce scotea la lumină adevărul în chip desăvârşit. Cel vinovat trebuia să bea moartea, şi după ce o bea, ea îi aducea osânda. Cel nevinovat bea şi el moartea; în ea însă el găsea biruinţa.
„Ţărâna de pe podeala cortului” poate fi privită ca ceva care închipuie moartea „M-ai adus în ţărâna morţii” (Ps. 22:15); „Apa” închipuie cuvântul care, fiind adus să lucreze asupra cugetului prin puterea Duhului Sfânt, descoperă totul. Dacă e ceva care dovedeşte necredincioşie faţă de Hristos, adevăratul Soţ al poporului său, trebuie osândit numaidecât. Lucrul acesta se potriveşte pentru poporul lui Israel, pentru Biserică şi pentru fiecare credincios în parte. Dacă inima nu este credincioasă lui Hristos, nu va putea să sufere puterea pătrunzătoare a Cuvântului. Dacă însă este credincioşie în adâncurile inimii, cu cât ea va fi mai mult cercetată şi pusă la încercare, cu atât va simţi mai multă bucurie şi va fi mai bine pentru ea. Ce binecuvântare, când putem spune din toată inima: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei!” (Ps. 139:23-24).