Orânduirea nazireatului este plină de interes şi de învăţătură, pentru purtarea de toate zilele. În ea vedem înfăţişată starea în care se aşează cel ce se dă deoparte şi nu se atinge de lucrurile cari, nefiind rele în ele însele, pot, totuşi, să aducă vătămare închinării inimii, pe care a făcut-o adevăratul nazireu.
Mai întâi nazireul nu trebuie să bea vin. Nu-i era îngăduit rodul viţei, sub nici o înfăţişare. Vinul, cum ştim, înfăţişează bucuria pământească, o bucurie obştească, în voia căreia inima omenească se lasă cu multă plăcere. Nazireul trebuia să se păzească de ea cu multă grija, în locul pustiu unde vieţuia. El era dator să păzească întocmai fiecare poruncă a rânduielii. Nu trebuia să-şi aţâţe firea prin vreo băutură îmbătătoare. Tot timpul nazireatului trebuia să nu se atingă deloc de vin.
Aceasta era orânduiala nazireatului, scrisă pentru învăţătura noastă, în această minunată carte Numeri, atât de bogată în lecţii de neapărată trebuinţă pentru pustia lumii acesteia. De altfel, chiar aici trebuia să ne şi aşteptăm s-o găsim. Orânduiala atât de însemnată a nazireatului îşi găseşte locul ei firesc în cartea Numeri. Ea se potriveşte de minune cu rostul acestei cărţi care cuprinde, cum am băgat de seamă, tot ce priveşte viaţa în pustie.
Să vedem ce învăţăm din înfrânarea nazireului de la tot ce era rod al viţei, de la sâmburi până la pieliţa strugurelui.
N-a fost decât un singur Nazireu desăvârşit în lumea aceasta şi anume Acela care, de la început şi până la sfârşit, a trăit în cea mai deplină despărţire de orice bucurie pământească. De când şi-a început lucrarea Sa în mijlocul lumii, El s-a ţinut departe de tot ce era din această lume. Inima Sa era pe dea-ntregul plină de Dumnezeu şi de lucrarea Lui, într-o desăvârşită lepădare de Sine. El n-a lăsat nici o clipă măcar ca dorinţele pământului sau ale firii să se aşeze între inima Sa şi această lucrare, pe care venise s-o împlinească. „Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2:49).Şi: „Femeie, Ce am a face Eu cu tine?” (Ioan 2:4). Cu astfel de cuvinte nu cumva adevăratul Nazireu căuta să împlinească dorinţele firii? El avea altceva de făcui şi pentru asta s-a despărţit cu desăvârşire de toate celelalte lucruri. Ochiul Său privea ţintă spre Tatăl şi inima îi era ne-împărţită. Aceasta se vede de la un capăt la altul al şederii sale pe pământ. El putea dar să spună ucenicilor Săi: „Eu am de mâncat o mâncare, pe care voi n-o cunoaşteţi. Şi când aceştia nu pot să prindă înţelesul adânc al acestor cuvinte şi îşi zic: „Nu cumva i-a adus cineva să mănânce”? El le răspunde:”Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimes şi să împlinesc lucrarea Lui” (Ioan 4:34).
Tot astfel, către sfârşitul lucrării Sale de pe acest pământ, luând în mâna paharul, îl auzim spunând cuvinte ca acestea: „Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi; pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum din rodul viţei, până când va veni împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 22:17-18).
Iată cum se purtă adevăratul Nazireu. El nu putea să aibă nici o bucurie pe pământ, nici o bucurie în poporul lui Israel. Nu venise încă vremea pentru aceasta şi astfel El S-a desprins de orice bucurie curat omenească, pe care putea s-o împărtăşească şi cu ai Săi, pentru ca să fie cufundat cu totul în marea dorinţă, care-i stăpânea necurmat duhul. Va veni o vreme când, ca Mesia, El se va bucura pe pământ, în mijlocul poporului Sau; până atunci însă El şade deoparte şi poporul Său trebuie şi el să-l întovărăşească. „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul. Cum M-ai trimes Tu pe Mine în lume, aşa l-am trimes şi Eu pe ei în lume. Şi eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr” (Ioan 17:16-19).
Cititor creştin, se cade să cercetăm cu grijă cea dintâi trăsătură a purtării nazireului.
În lumina acestei trăsături, să ne cercetăm cu grijă fiecare din noi. E un lucru foarte însemnat să ştim cum trebuie să înţelegem rostul acestei depline despărţiri de orice ademenire a firii si de orice bucurie curat pământească şi apoi cum putem ajunge să trăim această despărţire. Cineva ar putea spune: „Ce rău faci, dacă iei parte la o mică distracţie sau petrecere? Noi nu suntem chemaţi să fim călugări. Nu ne-a dat Dumnezeu din belşug toate lucrurile, ca să ne bucurăm de ele? Câtă vreme suntem în lume, nu trebuie să ne bucurăm de ea?”.
La toate acestea răspundem: Nu este vorba aici de răul care se găseşte în cutare sau cutare lucru. Nu este nici un rău, de obicei că cineva bea vin; rodul viţel n-are nimic rău în el însuşi. Lucrurile însă trebuiesc privite din altă parte: Daca cineva s-a hotărât să fie nazireu şi să trăiască într-o despărţire sfântă, pentru Domnul, trebuia să se înfrâneze cu desăvârşire de la vin şi de la orice băutură îmbătătoare. Ceilalţi pot să bea; nazireul însă nu trebuie să se atingă.
Întrebarea ce ni se pune dar, este aceasta: Năzuim să fim nezirei? Dorim o despărţire deplină de lume şi o predare întreagă a noastră înşine: trup, suflet şi duh, în mâna lui Dumnezeu? Dacă răspundem: „da”, atunci trebuie să stăm departe de toate lucrurile, în care găseşte bucurie firea. Aşa trebuie să privim lucrurile. Nu e vorba să ne întrebăm: Trebuie să fim călugări?” ci: „Simţim oare nevoia de a fi nazirei?” Doreşte inima noastră să fim ca Hristos, Domnul nostru, departe de orice bucurie curat pământească, şi să fim despărţiţi, pentru Dumnezeu, de toate lucrurile, care, deşi n-au nimic rău în ele însele, stânjenesc totuşi predarea întreagă a inimii, care este adevărată taină a nazireatului duhovnicesc? Nu ştie cititorul creştin că sunt atâtea lucruri de acestea? Nu simte el că sunt multe lucruri care-l depărtează de Domnul şi care-i slăbesc puterea duhului şi care, totuşi, judecate după morala obişnuită, ar părea nevinovate?
Noi trebuie să ne aducem aminte însă că nazireii lui Dumnezeu nu întrebuinţează în judecarea lucrurilor măsura oamenilor. Chipul tor de purtare nu este felul obişnuit de purtare al oamenilor.
Ei privesc lucrurile din punct de vedere ceresc şi dumnezeiesc şi prin urmare nu pot privi ca nevinovat lucrul, care caută într-un fel sau altul să pună piedici unei deplini predări faţă de voia lui Dumnezeu, lucru după care suspină cu înfocare inimile lor.
Să ne dea Dumnezeu harul să cumpănim bine aceste lucruri şi să ne păzească de orice înrâurire stricăcioasă! Fiecare să ia seama şi să vadă care este lucrul din viaţa lui, care poate fi privit ca vinul şi băuturile tari. S-ar părea poate că e un lucru de nimic; să fim încredinţaţi însă că ceea ce rupe legătura inimii noastre cu Dumnezeu şi ne lipseşte de acea apropiere sfântă, care are ca urmare bucuria şi pacea, nu poate să fie niciodată un lucru de nimic
Mai era apoi ceva care deosebea pe un nazireu, şi anume: nu trebuia să-şi tundă sau să-şi rada părul din cap. „În tot timpul nazireatului briciul să nu treacă pe capul lui, până la împlinirea zilelor pentru cari s-a închinat Domnului, va fi sfânt; să-şi lase părul să crească în voie (versetul 5).
În 1 Cor. 11:14 vedem că un păr lung este privit ca un lucru de ruşine pentru un bărbat. „Nu vă învaţă chiar şi firea că este ruşine pentru un bărbat să poarte părul lung?” Asta înseamnă că dacă dorim din toată inima să trăim pentru Dumnezeu, despărţiţi de lume, trebuie să fim gata să ne lipsim de cinstea, şi slava noastră fireasca. Aşa a făcut Domnul Isus. El s-a dezbrăcat de Sine însuşi. S-a lipsit de toate drepturile şi de toate lucrurile. El putea să spună: „Sunt un vierme şi nu om”. El a părăsit slava pe care o avea la Tatăl şi de bună voie a luat locul cel mai umilit S-a lăsat pe Sine deoparte, ca să îngrijească pe alţii, într-un cuvânt, şi în privinţa aceasta, ca şi în celelalte, nazireatul Său a fost desăvârşit.
Tocmai lucrul acesta nu prea ne place nouă să-l facem, căci noi ne apăram cinstea şi bunul nume şi căutăm să ne păstrăm drepturile noastre socotind că, în chipul acesta, dăm dovadă de bărbăţie. Omul desăvârşit n-a făcut asta însă niciodată, iar noi, dacă dorim să fim cu adevărat naziret, trebuie să călcăm pe urmele Lui. Trebuie să părăsim cinstea şi slava, pe care le avem în ochii noştri şi ai oamenilor şi să stăm departe de bucuriile pământului, dacă vrem să umblăm în lumea aceasta pentru Dumnezeu, pe o cărare despărţită cu totul de lume.
Să băgăm de seama că nu e vorba aici să ştim care lucru este îngăduit şi care nu. De obicei omul avea dreptul să-şi tundă sau să-şi radă părul. Unui nazireu însă nu-i era îngăduit lucrul acesta cu nici un chip. Ar fi păcătuit grozav.
Iată toată deosebirea. Un om de rând putea foarte bine să-şi tundă părul şi să bea vin; nazireul însă nu era un om ca toţi ceilalţi. El se deosebea de ei, prin aceea că îşi luase îndatorirea să meargă pe un drum cu totul deosebit de al celorlalţi. Dacă şi-ar fi tuns părul ori ar fi băut vin, şi-ar fi părăsit de-a binelea calea lui. Astfel, dacă cineva întreabă: „Ce, nu e bine să te bucuri de plăcerile pământului şi să păstrezi cinstea şi slava firească?”, îi răspundem: „Ba da, dacă vrei să umbli ca oamenii; nu-i bine deloc însă, ba e chiar grozav de rău, dacă dorim să umblăm ca nazirei. Felul acesta de a privi lucrurile dezleagă toate greutăţile şi dă răspuns tuturor întrebărilor. E zadarnic dar să te întrebi mereu ce rău e în cutare sau cutare lucru, întrebarea care şi-ar avea locul ar fi mai bine următoarea: Ce urmărim noi în viaţă? Dorim ca să umblam ca oamenii ori suntem hotărâţi cu orice preţ să umblăm ca adevăraţi nazirei? În 1 Cor. 3:3 vedem că „a trăi în felul celorlalţi oameni” e tot una cu „a fi lumeşti”. Face dar să ne întrebăm: Umblăm noi călăuziţi de Duhul şi vedem roadele acestui fapt, ori mai degrabă suntem cârmuiţi de duhul şi de gândurile unei lumi fără Dumnezeu şi fără Hristos?
Nu-i de nici un folos să ocolim lucrurile căutând să dăm răspuns altor întrebări. Nu. Să răspundem scurt la singura întrebare, care-şi are rostul: Umblăm cârmuiţi de Duhul ori nu?
Fără-ndoială, pentru oamenii din lume, e firesc şi destul de îndreptăţit să se bucure de tot ce este în lume şi să se slujească de tot ce le stă în putinţa, ca să-şi păstreze drepturile şi cinstea, de care se bucură în lume. Ar fi copilăresc lucru din partea noastră să gândim că ar putea fi altfel.
Ceea ce însă e bun, firesc şi îndreptăţit, pentru cei din lume, e rău, nefiresc şi nelalocul lui, pentru nazireii lui Dumnezeu. Aşa trebuie să privim lucrurile, dacă vrem să ne lăsam călăuziţi de adevărul lui Dumnezeu. În capitolul 6 din Numeri, vedem că, dacă un nazireu ar fi băut vin sau şi-ar fi ras părul capului, şi-ar fi necinstit nazireatul. Nu ne spune lucrul acesta nimic nouă? Ba da. El ne învaţă că, dacă sufletele noastre doresc să meargă mai departe cu inima întreagă predată lui Dumnezeu, trebuie să stăm departe de bucuriile pământului şi să ne dezbrăcăm de cinstea şi drepturile fireşti. Pentru ce? Pentru că Dumnezeu şi lumea, firea pământeasca şi Duhul nu se împacă şi nu se pot împăca niciodată. Va veni o vreme când va fi cu totul altfel. Acum însă toţi cei cari vor să trăiască pentru Dumnezeu şi să umble cârmuiţi de Duhul, trebuie să trăiască despărţiţi de lume şi morţi iată de firea pământească. Dumnezeu, în marea sa îndurare, să facă cu fiecare din noi lucrul acesta.