Cititorul va băga de seama că am ajuns aici la sfârşitul unei părţi din cartea noastră, care se deosebeşte bine de celelalte. Tabăra este în cea mai desăvârşită rânduială: fiecare războinic îşi are locul său (cap. 1-2); fiecare lucrător are un anumit lucru de făcut (cap. 3-4); adunarea este curăţita de pângărire (cap. 5); se arată apoi ce va să zică despărţirea de orice lucru, pentru a fi numai al lui Dumnezeu (cap. 6). Fiecare din aceste lucruri este bine arătat. Rânduiala în care urmează unul după altul este de o frumuseţe rară. N-avem înaintea ochilor doar o tabără curăţită şi în cea mai bună rânduială, ci şi arătarea unei depline predări în mâna lui Dumnezeu, cum nu vedem de altfel, în toată întregimea, decât la Domnul Isus. Din pricina acestei stări de lucruri, Dumnezeu rosteşte binecuvântarea Sa pentru întreaga adunare. Găsim, aşadar, această binecuvântare, la sfârşitul capitolului 6. Este o binecuvântare împărătească. S-o cetim şi să-i adâncim înţelesul: „Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: „Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui şi spune-le: „Aşa să binecuvântaţi pe copiii lui Israel şi să Ie ziceţi: „Domnul să te binecuvinteze şi să te păzească! Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să se îndure de tine! Domnul să-şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea. Astfel să pună numele Meu peste copiii lui Israel şi Eu îi voi binecuvânta” (versetele 22-27).

Această binecuvântare bogată se varsă peste popor prin vasul preoţiei. Aaron şi fiii săi sunt însărcinaţi s-o rostească. Adunarea lui Dumnezeu trebuie să fie binecuvântată şi păzită de Dumnezeu fără încetare; ea are nevoie să fie luminată necurmat de razele Feţii Sale pline de îndurare; pacea Sa trebuie să curgă spre ea ca un râu; Numele Domnului trebuie chemat peste ea; El este totdeauna în mijlocul ei ca s-o binecuvinteze.

Ce bogăţiei O! dacă Israel s-ar fi folosit de ea şi ar fi trăit prin puterea ei. Dar nu. S-au abătut îndată, cum vom vedea. Au schimbat lumina Feţii lui Dumnezeu cu întunecimile muntelui Sinai. Au ieşit de sub lucrarea harului şi au intrat sub a Legii. În loc să se mulţumească cu ce le-a dat Dumnezeu părinţilor lor, au poftit alte lucruri (vezi Ps. 105 şi 106). În locul rânduielii, curăţiei, şi despărţirii de orice rău, pe care le găsim la începutul cărţii noastre, avem neorânduiala, pângărire şi închinare la idoli.

Binecuvântat să fie Dumnezeu. Se apropie totuşi vremea, când cele douăsprezece seminţii ale lui Israel vor fi aşezate în jurul nepieritorului steag „Iehovah Shamma” (Domnul este aici, Ezechiel 48:35), şi atunci vor fi curăţite de orice pată şi predaţi lui Dumnezeu în puterea adevăratului nazireat. Aceste lucruri sunt minunat de limpede arătate în proorocii. Toate, într-o desăvârşită potrivire, vestesc vremea aceea ce va veni plină de slavă, pentru Israel. Ele arată toate vremurile, în cari norii negri, îngrămădiţi deasupra privirii popoarelor, vor fugi dinaintea razelor strălucitoare ale „Soarelui neprihănirii” ele arată timpul când Israel se va bucura de o dimineaţă de binecuvântare nu numai fără nori, dar plină de slavă, sub viţa şi smochinii ţării, pe care Dumnezeu a dat-o drept moştenire veşnică lui Avraam, Isaac şi Iacov.

Dacă tăgăduim lucrul acesta, putem foarte bine să scoatem o bună parte din Vechiul şi Noul Testament, căci şi într-unul şi în celălalt, Duhul Sfânt mărturiseşte destul de lămurit că sămânţa lui Iacov se va bucura de harul, mântuirea şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Nu ne ferim să spunem că nimeni nu va putea să înţeleagă pe prooroci câtă vreme nu vede acest adevăr: Dumnezeu păstrează un viitor strălucit poporului Israel cu toate că în vremurile de faţă este un popor izgonit de toţi şi împrăştiat peste tot. Să luăm seama bine cu ce ochi privim acest fapt. Să ne ferim să nu cădem în greşeala grozavă de a vârî în Cuvântul lui Dumnezeu gândurile şi simţămintele noastre. Dumnezeu doreşte să binecuvânteze pe poporul lui Israel; să ne ferim să nu ne punem stavilă vărsării acestei binecuvântări, căutând s-o îndreptăm în alta parte. E nespus de grozav să încerci să răstorni o astfel de hotărâre a lui Dumnezeu! El a spus că hotărârea Sa neînduplecată este să dea ţara Canaanului în stăpânire veşnică seminţei lui Iacov, şi când cineva pune la îndoială împlinirea acestei hotărâri, ce încredere mai arată el părţilor din Scriptură, care înfăţişează acel adevăr? Şi dacă ne îngăduim să privim în chip atât de uşuratic o bună parte din Cuvântul insuflat, ce temei vom mai pune noi pe întreaga Scriptură? Dacă Dumnezeu nu ştie ce spune, când vorbeşte despre Israel şi despre ţara Canaanului, cum putem şti ce spune El, când vorbeşte despre Biserică şi despre starea ei cerească, pe care o are în Hristos? Dacă iudeul este dezbrăcat de slava, pe care o va avea în vremurile viitoare, ce siguranţă mai poate avea creştinul, cu privire la slava ce i se păstrează lui?

Cititorule, să ne aducem aminte că „toate făgăduinţele lui Dumnezeu (nu numai unele) sunt „da” şi „amin” în Hristos Isus. Bucurându-ne dar de făgăduinţele care ne au în vedere pe noi, să nu tăgăduim pe cele ce privesc pe alţii. Noi trebuie să credem cu tărie că copiii lui Israel se vor bucura, cândva, de plinătatea binecuvântărilor, despre cari e vorba în versetele de la sfârşitul capitolului 6 din Numeri; până atunci Biserica este chemată să se bucure de binecuvântările date ei îndeosebi. Ea are harul de a şti că Dumnezeu este de faţă fără-ncetare în mijlocul ei; ea are harul de a rămânea în lumina Feţii Sale, de a bea din izvorul de pace, de a fi binecuvântată şi păzită zi de zi de Acela care veghează şi nu doarme niciodată.

Să nu uităm însă că măsura, în care vom simţi şi ne vom bucura de aceste binecuvântări, va creşte potrivit stării de curăţie, de rânduială şi de nazireat, în care umbla Biserica.

Dea Dumnezeu ca aceste gânduri să pătrundă în inimile noastre şi să aibă o înrâurire sfântă asupra întregii noastre vieţi!