Ne mai rămâne să vedem încă o trăsătură deosebită a nazireului şi anume: nu trebuia să se atingă de vreun mort. „În totul timpul cât s-a făgăduit Domnului prin jurământ, să nu se apropie de un mort; să nu se pângărească nici la moartea tatălui său, nici a mamei sale, nici a fratelui său, nici a sorei sale, căci poartă pe cap închinarea Dumnezeului lui” (versetele 6-7).

Astfel, fie că ar fi băut vin, fie că şi-ar fi tuns parul, fie că s-ar fi atins de un mort, era tot una. Oricare din aceste trei lucruri aducea necurăţie asupra capului nazireului. Iată că gustarea vinului sau tunderea părului pângărea pe nazireu tot atât de mult ca şi atingerea de un mort E bine să nu trecem cu uşurinţă peste adevărul acesta. Noi suntem porniţi să facem deosebiri cari nu rămân însă în picioare nici o clipa în lumina stării de faţă a lui Dumnezeu. Din clipa în care cineva făcea o juruinţă de închinare lui Dumnezeu, prin aceasta îşi punea deoparte, pentru Dumnezeu, întreaga sa viaţă. Această juruinţă aşeza pe om într-o nouă stare, cu totul deosebită de cea de până atunci. Nu mai avea să se întrebe acum ce-i prieşte ca om, ci cei prieşte ca nazireu. Astfel, chiar dacă prietenul lui cel mai de-aproape ar fi căzut mort lângă el, nazireul nu trebuia să se atingă de dânsul – El era chemat să stea departe de orice înrâurire necurată a morţii şi aceasta din pricină că „purta pe cap închinarea Dumnezeului lui”.

Să ia bine seama cititorul, că nazireatul n-are nimic a face cu adevărul mântuirii, al vieţii veşnice sau al deplinei primiri înaintea lui Dumnezeu pe care a găsit-o credinciosul în Hristos. Dacă nu prinde deosebirea aceasta, cugetul poate să ajungă să-i fie bine frământat de nedumeriri sau învăluit de întuneric. Iată despre ce e vorba: Sunt în creştinism doua inele care, deşi sunt strâns legate unul de altul, totuşi sunt cu totul deosebite şi anume: inelul vieţii veşnice şi inelul legăturii fiecărui creştin cu Dumnezeu. Cel dintâi nu se poate rupe niciodată, orice s-ar întâmpla; cel de-al doilea însă poate fi rupt printr-un lucru de nimic. Învăţătura privitoare la nazireat stă în legătură cu al doilea inel.

Nazireul din Vechiul Testament închipuie pe omul care a crezut în Hristos şi s-a hotărât să trăiască pentru El. Puterea de care are nevoie ca să poată merge pe această cale, izvorăşte din legătură tainică pe care o are cu Dumnezeu; când legătura este ruptă, încetează şi puterea. Lucrul acesta face ca învăţătura nazireatului să fie de cea mai mare însemnătate. Într-adevăr, este o mare primejdie să vrei să mergi pe un drum, câtă vreme izvorul puterii, de care ai nevoie pentru aceasta, a secat. Cât de mult trebuie să veghem ca să nu ni se întâmple aşa ceva.

Am cercetat pe scurt feluritele pricini care rup legătura nazireului; nu ne stă însă în putinţa să zugrăvim în cuvinte urâciunea încercărilor, pe cari le fac unii, căutând să para în faţa oamenilor că sunt încă nazirei, în timp ce inima lor a pierdut de mult tainica legătură cu Dumnezeu. Ce primejdios! În astfel de împrejurări, ar fi mai bine să ne mărturisim căderea, decât să căutăm să părem că am avea altă stare, decât cea adevărată. Dumnezeu vede totul şi deci să fim încredinţaţi că, mai curând sau mai târziu, slăbiciunea şi nebunia noastră vor fi date la iveală.

Ce lucru trist şi umilitor ca „nazireii cari erau mal albi decât zăpada” şi ajungă „mai negricios! decât un cărbune (Plângeri 4:7-8) Şi mai grozav însă decât aceasta e, ca cei ce au ajuns negri şi întunecaţi» să caute să pară că sunt albi şi curaţii

Să ne oprim puţin şi să cercetăm întâmplarea atât de însemnată, care priveşte pe Samson şi pe care o găsim în capitolul 16 din Judecători.

În nişte clipe de nelinişte şi-a dezvăluit taina şi şi-a pierdui puterea fără să ştie Vrăşmaşul însă a aflat numaidecât; şi în curând toată lumea a aflat că nazireul şi-a pângărit capul. „Fiindcă ea îl necăjea şi-l chinuia în fiecare zi cu stăruinţele ei, sufletul i s-a umplut de nelinişte de moarte, şi-a deschis toată inima fată de ea şi i-a zis: „Briciul n-a trecut peste capul meu, pentru că sunt închinat Domnului din pântecele maicii mele. Dacă aş fi ras, puterea m-ar părăsi, aş slăbi şi aş fi ca orice alt om (versetele 16-17).

Iată descoperirea tainei adânci şi sfinte a întregii sale puteri. Până atunci, drumul său era un drum plin de putere şi de biruinţă, pentru că era drumul unui sfânt nazireat. Inima lui Samson însă a fost biruită de mrejile ademenitoare ale Dalilei şi ceea ce n-au putut face o mie de Filisteni, a făcut înrâurirea ademenitoare a unei femei. Samson a căzut de la înălţimea nazireatului în rândul oamenilor obişnuiţi. „Dalila, văzând că îşi deschisese toată inima faţă de ea, a trimes să cheme pe domnitorii Filistenilor şi a spus să le spună: „Suiţi-vă de data aceasta căci mi-a deschis toată inima lui”. Şi domnitorii Filistenilor s-au suit la ea, şi au adus argintul în mâni. Ea l-a adormit pe genunchii ei. Şi chemând un om, a ras cele şapte şuviţe de pe capul lui Samson, şi a început astfel să-l slăbească. El şi-a pierdut puterea. Atunci ea a zis: „Filistenii sunt asupra ta, Samson. Şi el s-a trezit din somn, şi a zis: „Voi face ca şi mai înainte, şi mă voi scutura”. Nu ştia că Domnul se depărtase de el. Filistenii l-au apucat şi i-au scos ochii; l-au pogorât la Gaza, şi l-au legat cu nişte lanţuri de aramă. El învârtea la râşniţă în temniţă” (judecători 16:18-21).

Ce întâmplare însemnată şi vrednică să ne dea de gândit! Bietul Samson s-a deşteptat, vrând să scape din mâinile Filistenilor „ca şi mai înainte”. Vorbirea aceasta: „ca şi mai înainte” nu era la locul ei. El putea să scape din mâinile lor, dar nu „ca şi mai înainte”, pentru că pierduse puterea. Domnul se depărtase de el şi, astfel, nazierul, care până mai adineaori era plin de putere, ajunge un întemniţat orb. În loc să biruiască pe Filisteni, trebuie să învârtească la râşniţă, în închisoarea lor. Iată unde ajungem când ne lăsăm în voia poftelor firii. Samson nu-şi mai câştigă niciodată slobozenia. Dumnezeu îi mai îngăduie doar să mai biruiască odată pe Filisteni, dar această biruinţă l-a costat viaţa. Nazireii lui Dumnezeu trebuie să se păstreze curaţi, căci altfel îşi pierd puterea. Pentru ei curăţia deplină şi puterea nu se pot despărţi. Nu pot să meargă înainte, dacă n-au sfinţenia lăuntrică. Din pricina aceasta ei au neapărată nevoie să se păzească de orice lucru, care caută să le amăgească inima sau să le împuţineze Duhul. Să nu ne luăm privirea niciodată de la aceste cuvinte din capitolul nostru: „În tot timpul nazireatului să se închine Domnului” Sfinţenia e însuşirea neapărat trebuitoare în toate zilele nazireatului. De îndată ce cineva pierdea această sfinţenie, o isprăvea şi cu nazireatul său.

Ce era de făcut? ar putea întreba cineva. Scriptura ne dă răspunsul cuvenit: „Dacă moare cineva de moarte năpraznică lângă el, şi capul lui închinat se face astfel necurat, să-şi radă capul în ziua curăţirii, şi anume să şi-l radă a şaptea zi. În ziua a opta, să aducă preotului două turturele sau doi pui de porumbel, la uşa cortului întâlnirii. Preotul să jertfească pe unul ca jertfă de ispăşire iar pe celălalt ca ardere de tot, şi să facă pentru el ispăşirea păcatului lui, făcut cu prilejul mortului. Nazireul să-şi sfinţească apoi capul chiar în ziua aceea. Să închine din nou Domnului zilele nazireatului lui dinainte şi să aducă un miel de un an ca jertfă pentru vină; zilele dinainte nu vor fi socotite, pentru că nazireatul lui a fost pângărit (Numeri 6:9-12).

Găsim aici ispăşirea sub cele două înfăţişări de seamă, ea fiind singurul mijloc, prin care nazireul putea să dobândească din nou părtăşia. El se pângărise şi această pângărire nu putea fi curăţită decât de sângele jertfei. S-ar putea privi cu uşurinţă faptul că un nazireu s-a atins de trupul unui om mort, mai ales în astfel de împrejurări şi cineva ar putea întreba chiar: „Cum, era cu putinţă să nu te atingi de trupul unui om mort, când acesta a căzut chiar lângă tine”? Răspunsul e scurt. Nazireii lui Dumnezeu trebuie să-şi păstreze curăţia, şi aceasta nu după o măsură omenească, ci după una dumnezeiască. Doar atingerea de un mort era de ajuns ca să rupă inelul părtăşiei şi dacă nazireul s-ar fi împăcat cu lucrul acesta, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ar fi călcat în picioare orânduiala lămurită a lui Dumnezeu şi şi-ar fi atras asupra-şi o aspră osândă.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, căci harul Său s-a îngrijit şi de izbăvirea din starea aceasta! Arderea de lot închipuia moartea lui Hristos, cerută de sfinţenia lui Dumnezeu. Jertfa de ispăşire închipuia moartea lui Hristos, cerută de nevoia ispăşirii păcatelor noastre. Pe lângă aceasta nazireul necurat trebuia să aducă şi jertfă pentru vină. Aceasta închipuia moartea lui Hristos nu numai pentru osândirea păcatului, în firea pământească, de la rădăcina lui, ci şi pentru osândirea păcatului săvârşit acum. Era nevoie dar de plinătatea puterii morţii lui Hristos pentru curăţirea pângărim pricinuite de atingerea nazireului de un trup mort. E ceva care trebuie să ne dea de gândit. Păcatul e ceva grozav de urât în ochii lui Dumnezeu. Un singur gând, o singură privire sau o singură vorbă vinovată, e de ajuns să aducă deasupra sufletului un nor greu şi întunecos, care să ascundă privirilor noastre faţa strălucitoare a lui Dumnezeu şi să ne cufunde într-o întristare şi turburare adâncă.

Să luăm seama dar să nu privim păcatul cu uşurătate. Să ne gândim că pentru a şterge o singură pată de vină, oricât ni s-ar părea de mică, a fost nevoie ca Domnul Isus să treacă prin chinurile acelea grozave ale crucii. Strigătul acela amar: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei 27.46), este singurul care ar putea să ne facă să pricepem cu adevărat ce este păcatul. Totuşi, nici un murilor şi nici un înger n-ar putea să pătrundă adâncimile nemăsurate ale acestui strigat. Dar, chiar dacă nu vom putea niciodată să pătrundem în adâncul suferinţelor tainice ale lui Hristos, suntem datori măcar să cugetăm zilnic la crucea şi suferinţele Sale, ca prin aceasta să pricepem mai temeinic cât de grozav este păcatul în ochii lui Dumnezeu. Într-adevăr, dacă păcatul a fost atât de urât şi de grozav pentru un Dumnezeu sfânt, încât a fost nevoit să-şi întoarcă faţa de la Prea-Iubitul Său, care locuise în sânul Său din veşnicie; dacă L-a părăsit pentru că purta păcatul în trupul Său pe lemn, ce trebuie să fie păcatul?

Să nu trecem cu uşurinţă peste lucrurile acestea. Dimpotrivă, să aibă totdeauna un loc deosebit în inimile noastre, atât de mult pornite spre păcat. Cu câtă uşurinţă nu trecem noi de atâtea ori peste faptul că păcatul a costat pe Domnul Isus nu numai viaţa, ci ceva mult mai scump decât aceasta şi anume: L-a împiedicat să vadă Faţa lui Dumnezeu! O, de-am pricepe ce urâcios e păcatul! Să ne ferim cu mare grijă să nu cumva să aruncăm măcar o singură privire vinovată într-o parte sau alta, căci hotărât: inima va urma ochiul, picioarele vor urma inima, şi astfel ne vom depărta de Domnul, vom pierde simţământul stării Sale de faţă şi al iubirii Sale şi vom ajunge într-o stare de plâns sau cel mult fără viaţă, reci, nesimţitori, „împietriţi din pricina amăgirii păcatului”

Dumnezeu să ne păzească de o astfel de cădere. El să ne dea harul să veghem cu stăruinţă, să nu se pângărească nici capul nazireatului nostru! E nespus de rău să rupi legătura cu Dumnezeu şi cât de primejdios e să stăruieşti în slujba Domnului cu un cuget pângării! E adevărat că harul iartă şi statorniceşte iar, dar niciodată nu vom câştiga ce am pierdut. Scriptura spune aceasta destul de lămurit: „Să închine din nou Domnului zilele nazireatului lui dinainte şi să aducă un miel de un an, ca jertfă pentru vină; zilele dinainte nu vor fi socotite pentru că nazireatul lui a fost pângărit.

Ce înştiinţări pline de învăţătură pentru sufletele noastre găsim aici. Când nazireul se pângărea din vreo pricină oarecare, numai prin atingerea de un trup mort, trebuia să înceapă nazireatul de la început. Nu i se ţineau în seamă numai zilele, când a şezut pângărit, dar nici cele dinainte de a se pângări.

Ce însemnează asta? Când ne abatem, măcar cât un fir de păr, de la calea cea strâmtă a sfinţeniei şi ne depărtăm astfel de Domnul, trebuie să ne întoarcem chiar în focul de unde ne-am abătut şi să pornim la drum din nou. În Scriptură avem multe pilde de soiul acesta. Să le cercetăm cu înţelepciune şi să punem la inimă adevărul scos din ele.

Să vedem ce s-a întâmplat cu Avram, când cu pogorârea sa în Egipt, cum citim în cap. 12 din Geneza. Fără îndoială, el s-a abătut de la calea sa. Ce a urmat de aici? Zilele petrecute în Egipt nu i-au fost ţinute în seamă. El a trebuit să se întoarcă la locul de unde s-a abătut şi să-şi înceapă astfel din nou drumul. Astfel în Geneza 12:7 citim: „De acolo a pornit spre munte, la răsărit de Betel, şi şi-a întins cortul având Betelul la apus şi Ai la răsărit. A zidit şi acolo un altar Domnului, şi a chemat Numele Domnului”. Apoi, după întoarcerea sa din Egipt, cetim: „Din tara de la miazăzi s-a îndreptat şi a mers până la Betel, până la locul unde fusese cortul lui la început, între Betel şi Ai, în locul unde era altarul, pe care-l făcuse mai înainte. Şi acolo Avram a chemat Numele Domnului” (Geneza 13:3-4).

Tot timpul petrecut în Egipt a fost un timp pierdut. Acolo nu era nici altar, nici slujire lui Dumnezeu, nici părtăşie cu El. De aceea Avram a trebuit să se întoarcă chiar în locul de unde plecase şi apucase pe un drum greşit. Aşa se petrece în toate împrejurările asemănătoare. Din pricina asta vedem o înaintare atât de tărăgănită în viaţa creştină.

Cădem, ne abatem din calea sfinţeniei, ne depărtăm de Domnul, ne cufundăm în întuneric şi nelinişte.

În vremea aceasta glasul Lui plin de dragoste, de putere şi de nădejde izbuteşte să răzbată până la noi şi ne vindecă sufletele. Dar, ce durere: Am pierdut atâta vreme şi cât de mult am suferit!

Acesta e un lucru foarte însemnat şi ar trebui să ne facă să veghem cu multă sfinţenie şi pază, ca nu cumva să fim nevoiţi să ne întoarcem înapoi din drum şi să pierdem ce nu vom mai putea câştiga niciodată. Este adevărat că rătăcirile, poticnirile şi căderile noastre ne dezvăluie adevărata stare a inimilor, ne învaţă să nu ne mai încredem în noi înşine şi prilejuiesc arătarea îndurării veşnice şi fără margini a Dumnezeului nostru. Totuşi este alt mijloc mai bun decât rătăcirile, poticnirile şi căderile, ca să ne cunoaştem pe noi înşine şi pe Dumnezeu. Tot ce suntem noi, întreaga noastră fiinţă, în toate adâncimile ei, trebuie să fie judecate în fata lui Isus Hristos, prin scumpul Său Cuvânt scris şi în lumina curată a stării de faţă a lui Dumnezeu, acolo unde sufletele noastre cresc în cunoaşterea Lui, prin aceea că ni se descopere prin Duhul Sfânt. Acesta e cel mai bun mijloc ca să ne cunoaştem pe noi înşine şi pe Dumnezeu şi în acelaşi timp şi taina puterii unei despărţiri desăvârşite a nazireului. Sufletul, care umblă într-o legătură necurmată cu Dumnezeu, va cunoaşte cu adevărat ce este firea veche, în toate arătările ei, fără ca pentru aceasta să fi avut nevoie să treacă prin încercări triste. Şi nu numai atât; el va avea pe de alta parte, mai adânc şi mai adevărat simţământul de ceea ce este Hristos în El însuşi şi ceea ce este El pentru toţi cei ce se încred în El. Ce prost e să ajungi să te cunoşti prin încercări grele! Adevăratul mijloc de a ne cunoaşte şi în acelaşi timp cel mai bun, este acela al legăturii cu Dumnezeu, pentru că, în chipul acesta, nu ne vom pironi privirile fără încetare asupra stării noastre netrebnice, ci le vom îndrepta în afară şi dincolo de noi înşine şi anume: Hristos Isus, Domnul nostru.