Cu cât vom cerceta mai cu luare aminte lucrurile date în sarcina şi paza Chehatiţilor, cu atât vom vedea că înfăţişează lucrurile cele mai adânci şi cele mai desăvârşite ale lui Dumnezeu, în Hristos; Gherşoniţii şi Merariţii, dimpotrivă, aveau a face cu lucruri mai din afară. Lucrul lor era mai greoi şi mai supus primejdiilor, şi, prin urmare, li se dădeau mai dinainte ajutoarele trebuincioase pe care le punea la îndemâna lor dărnicia căpeteniilor. Chehatitul n-avea nevoie de ajutorul unui car şi al unui bou în slujba sa înaltă. Umărul său trebuia să poarte povara de preţ.
„Căpeteniile şi-au adus darurile pentru târnosirea altarului, în ziua când Iau uns; căpeteniile şi-au adus darurile înaintea altarului. Dumnezeu a zis lui Moise: „Căpeteniile să vină, unul câte unul, şi a-nume, fiecare, în câte o zi deosebită, ca să-şi aducă darul pentru târnosirea altarului” (versetele 10-41)
Un cititor neluminat de Duhul, străbătând doar cu privirea acest capitol deosebit de lung, va întreba poate, de ce ia atâta loc într-o carte insuflată de Dumnezeu, – ceea ce putea fi spus în douăsprezece rânduri? Dacă un om ar fi istorisit cele făcute în cele douăsprezece zile, ar fi putut să le dea foarte pe scurt şi ne-ar fi spus că cele douăsprezece căpetenii au dat fiecare cutare sau cutare lucru.
Dar, aceasta n-ar fi răspuns câtuşi de puţin înţelesului duhovnicesc. Gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile noastre şi căile Sale nu sunt căile noastre. El voia o listă întreagă şi din cele mai amănunţite a căpeteniilor, dând numele fiecăruia dintre ei, şi numele seminţiei pe care o înfăţişa, şi arătând darurile aduse la locaşul lui Dumnezeu; din pricina aceasta avem acest lung capitol de opt zeci şi nouă de versete. Fiecare nume străluceşte în felul său deosebit. Fie ce dar este zugrăvit în chipul cel mai amănunţit şi preţuit aşa cum se cuvine. Numirile şi darurile nu sunt amestecate alandala. Aceasta n-ar răspunde firii Dumnezeului nostru; şi El n-ar putea să lucreze sau să vorbească decât după firea Sa în tot ce face sau zice. Omul poate trece repede şi fără nici o grijă peste daruri şi prinoase; dar Dumnezeu nu poate, nu face şi nu voieşte niciodată aceasta. Lui îi place, să-şi aducă aminte de orice slujbă şi de orice dar cât de mic. El nu uită niciodată nici cele mai mici lucruri; şi nu numai că El însuşi nu le uită, dar are o grijă deosebită ca un mare număr de oameni să le poată cunoaşte.
Cât de puţin şi-or fi închipuit aceste douăsprezece căpetenii că darurile şi numele lor vor trece din veac în veac ca să fie citite de neamuri fără număr! – Totuşi aşa a fost, fiindcă aşa a vrut Dumnezeu! El mai degrabă pomeneşte cea ce ar putea să ni se pară un amănunt obositor, chiar dacă omul ar numi – o repetare nefolositoare decât să înlăture numele unuia singur dintre slujitorii Lui sau o singură însuşire deosebită a lucrării făcute de ei.
Astfel, în capitolul acesta, „fiecare din căpetenii” îşi avea ziua hotărâtă, pentru ca să înfăţişeze darul său şi îşi avea locul hotărât în veşnica pagină însuflată, unde lista cea mai întreagă a darurilor sale este scrisă de Duhul Sfânt.
Iată un lucru dumnezeiesc. Şi putem spune că acest capitol este o pilda a cărţii veşnice, în care degetul lui Dumnezeu a săpat numele slujitorilor Săi şi lista lucrărilor lor. Dacă cititorul vrea să deschidă la capitolul 23 din cartea 2-a lui Samuel, şi la cap. 16 din epistola către Romani, va găsi două pagini asemănătoare. În cea dintâi, avem numele şi faptele bărbaţilor de seamă ai lui David; în cea de-a doua, numele şi faptele prietenilor lui Pavel, la Roma. În amândouă capitolele, avem o icoana a ceea ce este adevărat despre toţi sfinţii lui Dumnezeu şi despre slujitorii lui Hristos, – de la cel dintâi până la cel din urmă. Fiecare îşi are locul său anumit pe listă, fiecare îşi are locul său în inima Stăpânului, şi totul va fi arătat odată. Printre vitejii bărbaţi ai lui David, avem pe „cei trei dintâi” – „cei trei” – şi – „cei treizeci”. Nici unul din „cei treizeci”, n-are un loc printre „cei trei”, şi nici unul din „cei trei” n-a ajuns la „cei trei dintâi”.
Nu numai fiecare nume, dar fiecare faptă este scrisă cu scumpătate; şi fapta şi felul în care este săvârşită ne sunt înfăţişate cu cea mai mare grijă. Avem numele bărbatului, ce a făcut el şi cum a făcut acel lucru. Totul este scris cu o grijă deosebită de pana nepărtinitoare a Sfântului Duh.
Şi acelaşi lucru se vede când ne oprim la acea pagină însemnată din capitolul 16 de la Romani. Avem acolo tot ce priveşte pe Fivi, ce era ea, ce făcea şi care era temelia puternică pe care se rezemau drepturile ei la dragostea şi ajutorul Bisericii din Roma. Pe urmă, vin: Priscila şi Acuila – femeia, este numita cea dintâi; vedem cât de mult îşi puseseră ei capul în primejdie pentru apostol, şi li se cuveneau mulţumirile lui şi ale bisericilor ieşite din neamuri. Îndată după aceştia, avem pe „prea iubitul Epenet” şi pe „Maria” care, nu numai că „s-a ostenit”, dar, „s-a ostenit mult” pentru apostol. Căci, după gândul Sfântului Duh şi după iubirea lui Hristos, n-ar fi fost destul să spui că Epenet era „iubit” sau că Maria „se ostenise”. Nu aceste mici cuvinte „prea” şi „mult” erau neapărat trebuincioase ca să arate întocmai starea fiecăruia.
Dar nu trebuie să ne întindem, ci vom atrage luarea aminte a cititorului numai asupra versetului 12. De ce nu pune scriitorul insuflat, pe „Trifena, Trifosa şi Persida prea iubită” la un loc? De ce nu le pune pe una şi aceeaşi treaptă? Pricina este peste măsură de frumoasă: pentru că nu putea spune decât despre cele dintâi două, că „se osteniseră pentru Domnul” pe când era drept s-adauge pentru cea din urma că „se ostenise mult pentru Domnul”. Nu este nimic deosebit? Este încă o dată: „cei trei” – „cei dintâi trei” – şi „cei treizeci”. Nu este un amestec nelămurit de nume şi de slujbe; nici o grabă şi nici o încurcătură. Ni se spune ce era fiecare şi ce făcea. Fiecare la locul său îşi primeşte măsura sa de laudă.
Şi băgaţi bine de seama că aceasta este o pilda de pagină din Cartea Veşniciei. Ce măreţ şi totodată câtă îmbărbătare ne dă! Nu este nici o slujbă pe care o aducem Domnului nostru, care să nu fie aşternută în scris în cartea Sa; şi nu numai fapta, ci şi felul în care a fost făcută, căci Dumnezeu preţuieşte felul ei, ca şi noi. El iubeşte pe cel ce dă bucuros şi pe cel ce lucrează cu dragă inimă, pentru că lucrează El însuşi. Era plăcut pentru El, să vadă avântul de dărnicie al căpeteniilor celor douăsprezece seminţii, răspândindu-se în jurul locaşului Său. Era plăcut pentru El să arate isprăvile vitejilor lui David în ziua lepădării lui. Îi plăcea să deosebească dragostea Priscilei, a lui Acuila şi Fivei, mai târziu. Putem adăugă că place inimii Sale ca în aceste zile de nepăsare şi lâncezeală să vadă, ici şi colo, un suflet care iubeşte cu adevărat pe Hristos, şi un lucrător credincios.
Duhul lui Dumnezeu să ne îndemne inimile la o dragoste mai mare pentru El! Dragostea lui Hristos să ne silească tot mai mult să trăim, nu pentru noi înşine, ci pentru El, care ne-a iubit şi care ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său cel scump şi ne-a făcut ce suntem şi ce nădăjduim să fim în curând.