„Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte lui Aaron şi spune-i: „Când vei aşeza candelele în sfeşnic, cele şapte candele vor trebui să lumineze în partea dinainte a sfeşnicului”. Aaron a făcut aşa; a aşezat candelele în partea dinainte a sfeşnicului, cum poruncise lui Moise Domnul. Sfeşnicul era de aur bătut; atât piciorul cât şi florile lui, erau de aur bătut. Moise făcuse sfeşnicul, după chipul, pe care i-l arătase Domnul (versetele 1-4).
Două lucruri cer luarea aminte a cititorului aici: mai întâi locul pe care-l are sfeşnicul de aur, şi apoi învăţătura pe care o dă el.
Sfeşnicul este singurul dintre lucrurile cortului pomenit aici. Nu ni se spune nimic de altarul de aur, nimic de masa de aur. Sfeşnicul singur este în faţa noastră, dar nu ca în capitolul 4, unde este privit – ca şi în celelalte părţi – în învelitoarea de călătorie, adică în învelitoarea de materie albastră şi de piei de viţel de mare. Aici îl vedem aprins şi descoperit. El este pomenit între darurile căpeteniilor şi închinarea în slujbă a Leviţilor, şi îşi răspândeşte lumina tainică, potrivit cu porunca Domnului. Lumina nu poate lipsi în pustie, şi de aceea sfeşnicul de aur trebuie dezbrăcat de învelitoarea Sa şi lăsat să strălucească drept mărturie pentru Dumnezeu. Şi să nu uităm că această mărturie este marea ţintă către care se îndreaptă totul, fie că e vorba de darurile din avuţiile noastre – ca la căpetenii, fie că e vorba de predarea fiinţei noastre – ca la Leviţi. Numai la lumina cortului se poate vedea preţul adevărat al fiecărui lucru şi al fiecărui om.
De aceia rânduiala morală a acestei părţi din cartea noastră este izbitoare şi frumoasă. După ce am citit în capitolul 7, tot ce s-a spus despre dărnicia căpeteniilor, am putea, în înţelepciunea noastră, să ne închipuim că cel dintâi lucru, care va trebui să urmeze, va fi predarea Leviţilor în slujbă, punând astfel într-o legătură dea dreptul „fiinţa şi darurile noastre”. Dar nu! Duhul lui Dumnezeu pune la mijloc lumina sfântului locaş, pentru ca să putem deosebi, prin ea, adevărata ţintă a oricărei dărnicii şi slujbe în pustie.
Nu este aceasta o bună potrivire morală. Nici un cititor duhovnicesc nu poate să n-o vadă. De ce n-avem aici altarul de aur, cu norul lui de tămâie? De ce n-avem masa sfântă cu cele douăsprezece pâini? Pentru că nici una nici alta n-avea nici cea mai mică legătură morală cu ce este înainte sau cu ce urmează; dar sfeşnicul de aur este într-o legătură desăvârşită cu amândouă, ştiind că el ne învaţă că orice dărnicie şi orice lucrare trebuie văzută în lumina sfântului locaş, pentru ca să i se poată vedea adevăratul preţ.
Este aici o bună învăţătură pentru pustie. Tocmai am citit istorisirea mari dărnicii a căpeteniilor adunării, cu prilejul sfinţirii altarului; şi în curând vom citi despre sfinţirea Leviţilor; dar scriitorul insuflat se opreşte între aceste două istorisiri, ca să lase să strălucească asupra lor lumina sfântului locaş.
Iată rânduiala lui Dumnezeu. Este una dintre multele dovezi pe cari le găsim în toată Scriptura despre desăvârşirea dumnezeiască a ei, ca tot, şi a fiecărei cărţi în parte, a fiecărui capitol şi a fiecărui versetele Ne pare foarte bine că putem să dăm aceste pilde de preţ cititorului nostru, în timp ce vorbim cu el. Credem că prin aceasta îi facem un mare bine, şi în acelaşi timp, aducem smeritul nostru dar de laudă acestor cărţi de preţ, pe care Tatăl nostru, în îndurarea Sa, le-a scris pentru noi. Ştim bine, că această carte nu are nevoie de mărturia noastră, nici de a vreunei peniţe sau limbi omeneşti.
Dar, cu toate acestea, ne bucuram să i-o aducem în faţa împotrivirilor numeroase, dar neînsemnate, pe cari le îndreaptă vrăjmaşul împotriva insuflării ei. Adevăratul izvor al tuturor acestor lovituri ale lui va fi tot mai vădit, pe măsură ce căpătăm o cunoştinţă mai adâncă şi mai vie a nemăsuratelor adâncimi şi a desăvârşiri: dumnezeieşti ale Cuvântului. Din această pricină, dovezile cuprinse în însăşi Sfânta Scriptură, – înrâurirea ei puternică asupra noastră, slava ei morală lăuntrică, putinţa ei de a judeca însăşi rădăcinile fiinţei şi purtării noastre şi întocmirea ei minunată – sunt cele mai puternice dovezi despre dumnezeirea ei. O carte, care-mi arată ce sunt, care-mi spune tot ce este în inima mea, – care scoate la iveală izvorul moral cel mai ascuns al firii mele, care mă judecă în totul, şi care, în acelaşi timp, îmi arată pe Acela care răspunde tuturor nevoilor mele – o astfel de carte poartă cu ea scrisorile ei de laudă. Nu cere şi nu are nevoie de scrisorile de laudă ale omului. N-are nici o nevoie de ocrotirea lui, nici o teamă de mânia lui. Ne-am gândit adesea că dacă am judeca asupra Bibliei cum judeca femeia din Sihar asupra Mântuitorului, am ajunge la o încheiere tot atât de sfântă cu privire la Biblie, ca a Samaritencei asupra Mântuitorului: „Veniţi, zicea această simplă femeie, să vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este el Hristosul”?
Nu putem spune şi noi cu aceiaşi putere doveditoare: „Veniţi, să vedeţi o carte care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva acesta carte este Cuvântul lui Dumnezeu”? Da, aşa este; această carte a lui Dumnezeu nu ne spune numai ce am făcut, ci şi tot ceea ce gândim, tot ce vorbim şi tot ce suntem (Vezi Rom. 3:10-18; Matei 15:19).
Oare, dispreţuim noi dovezile din afară? Nicidecum! Ne bucurăm de ele. Preţuim fiecare dovadă şi fiecare mărturie în stare să întărească temeiul încrederii inimii în insuflarea dumnezeiască a Sfintelor Scripturi; şi hotărât că avem aceste dovezi şi mărturii în mare număr. Chiar istoria cărţii, cu toate faptele ei uimitoare, ne poate întări încrederea în ea. Istoria alcătuirii ei, istoria păstrării ei, a limbii ei, istoria traducerii ei din limbă în limba, istoria răspândirii ei pe toată faţă pământului, într-un cuvânt, toată istoria ei, mult mai minunată decât o poveste sau un basm şi totuşi adevărată, e o puternică dovadă, în sprijinul obârşiei sale dumnezeieşti. Luaţi măcar faptul acesta de cea mai mare însemnătate, că timp de mai bine de o mie de ani a fost păzită tocmai de aceia cari, dacă ar fi putut, ar fi îngropat-o într-o uitare veşnică. Nu este acesta un lucru care vorbeşte de la sine? Da; şi sunt multe fapte de acestea în istoria minunată a acestei cărţi fără seamăn şi nespus de scumpe.
Dar, după ce am dat tot preţul acestor dovezi din afară, ne întoarcem cu o hotărâre nestrămutată asupra celor spuse că dovezile dinăuntrul ei, pe cari le găsim chiar în această carte sunt cea mai puternica apărare şi stăvilar împotriva puhoiului de necredinţă şi îndoială.
Dar să ne întoarcem la capitolul nostru.
„Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte lui Aaron şi spune-i: „Când vei aşeza candelele în sfeşnic, cele şapte candele vor trebui să lumineze în partea dinainte a sfeşnicului”.
Aceste „şapte candele” înfăţişează lumina sfântului Duh ca mărturie. Ele erau prinse de piciorul de aur bătut al sfeşnicului, înfăţişând pe Hristos, care, în Fiinţa şi lucrarea Sa, este temeiul lucrării Duhului în Biserică. Totul ţine de Hristos! Fiecare rază de lumină în Biserică, în cel credincios, sau mai târziu în Israel, vine de la Hristos.
Dar, nu numai atât. „Cele şapte candele vor trebui să lumineze în partea dinainte a sfeşnicului”. Adică în vorbirea Noului Testament, putem pomeni cuvintele Mântuitorului nostru când spune: „Tot aşa, să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în Ceruri” (Matei 5:16). Ori unde luminează lumina Duhului, va fi totdeauna o strălucită mărturie pentru Hristos. Ea nu va atrage luarea aminte asupra ei însăşi ci asupra Lui; şi aceasta este calea ca să slăvim pe Dumnezeu.”Cele şapte candele vor trebui să lumineze în partea dinainte a sfeşnicului”.
Iată un mare adevăr practic pentru toţi creştinii. Cea mai frumoasă dovadă despre o lucrare cu adevărat duhovnicească, este că ea caută să înalţe pe Hristos. Dacă se caută să se atragă luarea aminte asupra lucrării sau asupra lucrătorului, lumina se slăbeşte, şi Slujitorul Altarului trebuie să ia cleştele să cureţe candelele. Era sarcina lui Aaron să aprindă candelele; tot el trebuia să le îngrijească. Cu alte vorbe, lumina pe care – ca creştini – suntem datori s-o facem să lumineze, nu numai ca este întemeiată pe Hristos, ci şi este întreţinută de El clipă de clipă, toată noaptea. Despărţiţi de El nu putem face nimic. Piciorul de aur susţinea candelele; mâna preotului le hrănea cu ulei şi le punea feştile. Totul este în Hristos, de la Hristos şi prin Hristos.
Mai mult, totul este pentru Hristos. Oriunde a strălucit lumina Duhului, – adevărata lumină a sfântului locaş – în pustiul acestei lumi, ţinta acestei lumini a fost să înalte Numele lui Isus. Orice a fost făcut de Duhul Sfânt, orice s-a spus sau scris, totul a avut ca scop slava Mântuitorului nostru binecuvântat. Şi putem s-o spunem cu îndrăzneală, că orice n-are această ţintă, nu este de la Duhul Sfânt. Poate să fie un număr mare de fapte bune săvârşite, multe izbânzi, mult rod părut, – o mulţime de lucruri, cari au drept scop să atragă luarea aminte a oamenilor şi încuviinţarea lor, şi totuşi se poate să nu fie în toate astea o singură rază de lumina care să vină de la sfeşnicul de aur. De ce? Pentru că luarea-aminte este îndreptată asupra lucrării şi asupra celor ce se străduiesc. Omul, faptele şi vorbele lui sunt înălţate în locul lui Hristos. Lumina n-a fost dată de uleiul – pe care-l pune mâna Marelui Preot şi, prin urmare, este o lumină neadevărată. Este o lumină care nu se răsfrânge asupra sfeşnicului, ci asupra numelui şi faptelor vreunui biet muritor. Întotdeauna este grozav de primejdios când un om sau lucrarea lui ajung prea izbitoare şi sunt scoase prea mult la iveală. Putem fi încredinţaţi că Satana îşi atinge scopul, când luarea-aminte este îndreptată asupra altui lucru, sau asupra altei fiinţe decât a Domnului Isus însuşi. O lucrare poate fi începută în cel mai firesc chip cu putinţă, fără nici un tămbălău dar, printr-o lipsă de veghere şi de duh, din partea lucrătorului Evangheliei, luarea aminte a tuturor poate fi atrasă asupra lui însuşi sau asupra roadelor lucrării sale şi el poate cădea în cursa diavolului. Ţinta necurmată pe care o urmăreşte Satana este să coboare pe Domnul Isus; şi, dacă o poate face prin ceva care seamănă a slujbă creştinească, el a câştigat cea mai mare izbândă. El n-are nimic de zis împotriva lucrării însăşi, numai s-o poată despărţi de Numele lui Isus. Se va amesteca pe el însuşi – dacă poate – în lucrare; se va înfăţişa în mijlocul apostolilor lui Hristos, după cum s-a arătat în mijlocul copiilor lui Dumnezeu; dorinţa sa este totdeauna aceeaşi: să coboare pe Domnul. El dă voie roabei de care e vorba în cap 16 al „Faptelor”, să mărturisească apostolilor lui Hristos, şi să zică: „Oamenii aceştia sun robii Dumnezeului Celui Prea înalt care vă vestesc calea mântuirii”. Dar asta era cu scopul să ademenească pe apostoli şi să le nimicească lucrarea lor. A fost înfrânt însă, pentru că lumina ce ieşea de la Pavel şi Sila era lumina curată a sfântului locaş şi ea strălucea numai pentru Hristos. Ei nu căutau să-şi facă un nume; şi, întrucât roaba mărturisea pentru ei nu pentru Domnul lor, ei n-au primit mărturia ei, şi au voit mai bine să sufere pentru Domnul lor decât să fie înălţaţi pe socoteala Sa. Iată o frumoasă pildă pentru toţi lucrătorii Domnului. Şi dacă deschidem o clipă la cap. 3 din Faptele apostolilor, vom găsi o alta pildă foarte izbitoare. Acolo Lumina sfântului locaş străluceşte în vindecarea ologului, şi când luarea aminte, pe care n-au căutat-o, a fost atrasă asupra lucrătorilor, vedem pe Petru şi pe Ioan retrăgându-se îndată, cu o gelozie sfântă, în spatele slăvitului lor Stăpân şi dându-i Lui toată slava. „Fiindcă el se ţinea de Petru şi Ioan, tot norodul, mirat, a alergat la ei în pridvorul zis al lui Solomon. Petru, când a văzut lucrul acesta, a luat cuvântul şi a zis norodului: „Bărbaţi Israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta? De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble? Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri a proslăvit pe robul Său Isus” (versetele 11-13),
Aici, avem într-adevăr „cele şapte candele luminând în partea dinainte a sfeşnicului” sau, cu alte cuvinte, arătarea înşeptită sau desăvârşită a luminii Duhului, dând o mărturie lămurită pentru Numele lui Isus. „De ce va uitaţi cu ochii ţintă la noi” ziceau aceste credincioase vase ale luminii Duhului? Nu este aici, nici o nevoie de cleşte pentru curăţit candelele! Lumina ne era întunecată. Era fără îndoială un prilej, în care apostolii, dacă ar fi vrut, ar fi putut să-şi acopere numele lor cu mare slavă. Ar fi putut să-şi înalţe faima şi să atragă asupra lor, respectul şi preţuirea a mii de persoane. Dar, dacă ar fi făcut-o, ar fi înşelat pe Stăpânul lor, ar fi dat o mărturie mincinoasă, ar fi întristat pe Sfântul Duh şi şi-ar fi atras asupra lor însăşi dreapta judecată a Aceluia care nu va da slava Sa altuia. Dar nu; cele şapte candele luminau strălucitor la Ierusalim în această clipă de seamă. Adevăratul sfeşnic era atunci în pridvorul lui Solomon, nu în Templu. Cel puţin, cele şapte candele erau acolo şi îşi făceau lucrarea de minune. Aceşti preţuiţi robi şi-au pus îndată toate puterile ca să depărteze de la ei privirile pline de uimire ale mulţimii şi să le aţintească asupra Aceluia care singur este vrednic şi care, cu toate că era în cer, lucra încă prin Duhul Său pe pământ.
Multe alte pilde am putea lua din „Faptele Apostolilor”, dar cea de mai sus va fi de-ajuns ca să sape în inimile noastre marea lecţie pe care ne-o înfăţişează sfeşnicul cu cele şapte candele ale lui. Totdeauna e o primejdie – ca lucrarea sau lucrătorul să iasă la iveală, înaintea Domnului. Să ne păzim de cursa aceasta. E un mare rău. El întristează pe Duhul Sfânt, care lucrează totdeauna ca să preamărească Numele lui Isus. Este urât Tatălui, care ar voi ca totdeauna să răsune la urechile noastre şi să coboare adânc în inimile noastre aceste cuvinte venite din cerul deschis pe muntele schimbării la faţă: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Mi-am pus toată dragostea Mea; de El să ascultaţi” (Matei 17:5). Răul acesta este cel mai împotriva năzuinţei Cerului, unde orice privire este aţintită asupra lui Isus, unde orice inima este stăpânită de Isus, şi unde singurul strigăt vecinie, obştesc şi într-un singur glas, va fi: „Tu eşti vrednic”.
Să ne gândim la toate acestea; să ne gândim adânc şi mereu; pentru ca să fugim de tot ce se apropie sau miroase a slava omului, – de eul nostru, – de faptele, vorbele şi gândurile noastre. Să căutăm cu mai multă râvnă calea liniştită, scumpă şi tăinuită, pe care ne va duce totdeauna Duhul blândului şi smeritului Isus, ca să mergem să slujim. Într-un cuvânt, să rămânem în Hristos, şi să primim de la El, zi de zi şi clipă de clipă, undelemn sfinţit, aşa fel ca lumina noastră să lumineze fără ca noi să ne gândim la aşa ceva, spre lauda Aceluia – singurul în care avem totul, şi fără care nu putem face nimic, nimic.
Cealaltă parte a capitolului 8 din „Numeri” cuprinde istorisirea slujbei în legătură cu sfinţirea Leviţilor, pe care am văzut-o când am vorbit de capitolele 3 şi 4.