„Domnul a vorbit lui Moise, în pustia Sinai, în luna – întâi a anului al doilea, după ieşirea lor din ţara Egiptului. Şi a zis: „Copiii lui Israel să prăznuiască Paştele la vremea hotărâtă, în a patrusprezecea zi a lunii acesteia, între cele două seri; să le prăznuiţi după toate legile, şi după toate poruncile privitoare la ele. Moise a vorbit copiilor lui Israel, să prăznuiască Paştele. Şi au prăznuit Paştele în a patrusprezecea zi a lunii întâi, între cele două seri, în pustia Sinai; copiii lui Israel au făcut întocmai după toate poruncile, pe cari le dăduse lui Moise Domnul. Sunt trei locuri deosebite unde vedem prăznuindu-se această sărbătoare mare a răscumpărării; şi a-nume: în Egipt (Exod 12); în pustie (Numeri 9); şi în ţara Canaan (Iosua 5). Răscumpărarea este la temelia oricărui fapt ce ţine de istoria poporului lui Dumnezeu. Cum a fost slobozit poporul acesta din robia, din moartea şi întunericul Egiptului? Prin răscumpărare. Cum a fost purtat prin toate greutăţile şi primejdiile pustiei? Tot pe temeiul răscumpărării. Cum a mers printre dărâmăturile zidurilor ameninţătoare ale Ierihonului, ca să pună piciorul pe grumazii împăraţilor Canaanului? Tot în puterea răscumpărării.
Astfel sângele mielului de paşte a izbăvit pe Israelul lui Dumnezeu din mijlocul grozavei stricăciuni a Egiptului. Prin pustiul sterp i-a fost călăuz; iar la intrarea în ţara Canaanului a fost cu el şi l-a aşezat acolo.
În scurt, sângele mielului a întâlnit pe popor în Egipt, l-a însoţit prin pustie şi l-a aşezat în Canaan. El era temelia binecuvântată a tuturor căilor lui Dumnezeu faţă de ei, în ei şi cu ei. Dacă era vorba de judecata lui Dumnezeu împotriva Egiptului, sângele mielului îi punea la adăpost. Când era vorba de multele nevoi ale pustiei, sângele mielului era chezăşia sigură a unei biruinţe depline şi strălucite. Din clipa când privim pe Dumnezeu cum lucrează pentru poporul Său, pe temeiul sângelui mielului de Paşte, de la început până la sfârşit, totul este chezăşuit că va merge bine. Toată vremea cât a ţinut această călătorie tainică şi minunată, din zilele cuptoarelor de cărămizi ale Egiptului, până la dealurile acoperite de vii şi la mănoasele câmpii ale Palestinei, n-a făcut decât să dovedească şi să arate puterile felurite ale sângelui mielului.
Capitolul acesta ne înfăţişează Paştele numai din punctul de vedere al pustiei; lucrul acesta va lămuri pe cititor de ce se pomeneşte de întâmplarea următoare: „S-a întâmplat ca nişte oameni, fiind necuraţi din pricină că se atinseseră de un mort, nu puteau prăznui Paştele în ziua aceea. Ei s-au înfăţişat în aceeaşi zi înaintea lui Moise şi înaintea lui Aaron” (versetul 6).