Am mai vorbi cu drag despre aceste adevăruri practice, dar trebuie să ne oprim şi să închidem această parte, arătând cititorului ce mai este scris despre prăznuirea Pastelor în pustie.

„Dacă cineva nu este necurat, nici nu este în călătorie, şi totuşi nu prăznuieşte Paştele, acela să fie nimicit din poporul lui; pentru că n-a adus darul cuvenit Domnului la vremea hotărâtă, omul acela să-şi ia pedeapsa pentru păcatul lui. Dacă un străin, care locuieşte între voi, prăznuieşte Paştele Domnului, să se tină de legile şi poruncile privitoare la Paşte. Aceeaşi lege să fie între voi, pentru străin ca şi pentru băştinaş” (versetele 13-14)

Israeliţii care, de bună voie şi fără pricină, nu prăznuiau Paştele, dovedeau că dispreţuiesc în totul drepturile şi binecuvântările ce izvorau din răscumpărarea şi din izbăvirea din ţara Egiptului. Cu cât un Israelit înţelegea mai adânc ce se săvârşise în acea noapte vrednică de amintit, în care adunarea lui Israel şi-a găsit scăparea şi odihna la adăpostul sângelui, cu atât mai mult suspina cu înfocare după „ziua a patrusprezecea din luna întâia”, în care putea prăznui aducerea aminte a acelei împrejurări măreţe; şi daca l-ar fi împiedecat ceva să se bucure de această poruncă pentru „luna întâia”, el se folosea cu atât mai multă fericire şi recunoştinţă de „luna a doua.” Dar omul care s-ar fi mulţămit să nu prăznuiască Paştele, an după an, ar fi dovedit că inima îi era foarte îndepărtată de Dumnezeul lui Israel. Ar fi fost mai mult decât zadarnic să-i spui să iubească pe Dumnezeul părinţilor lui, şi să se bucure de binecuvântările răscumpărării, când însăşi porunca pe care Dumnezeu o hotărâse ca să înfăţişeze această răscumpărare, era neţinută în seamă, an după an.

Şi nu putem oare, întru câtva, să scoatem din acestea învăţătură pentru noi, cu privire la Cina Domnului? Fără îndoială că putem, şi chiar cu un foarte mare folos pentru sufletele noastre. Între Paşte şi Cină este această legătură, şi anume că Paştele era înfăţişarea, iar Cina este amintirea morţii lui Hristos. Astfel citim în 1Cor. 5:7: „Hristos, Paştele noaste, a fost jertfit”. Aceste cuvinte ne arată legătura dintre Paşte şi Cină: Paştele era amintirea răscumpărării lui Israel din robia Egiptului, şi Cina este amintirea răscumpărării Bisericii din robia, mai grea şi mai întunecoasă, a păcatului şi a Satanei. După cum fiecare Israelit adevărat şi credincios, ar fi prăznuit Paştele, negreşit la vremea hotărâtă, şi după toate rânduielile şi slujbele acestei sărbători, tot astfel vom vedea pe fiecare creştin adevărat şi credincios, prăznuind Cina Domnului, în ziua hotărâtă, şi după toate rânduielile arătate în Noul Testament. Dacă un Israelit nu prăznuia Paştele, chiar o singură dată, era nimicit din mijlocul poporului lui. O astfel de nepăsare nu trebuia îngăduită în adunarea lui Israel. Ar fi făcut să cada îndată judecata lui Dumnezeu asupra ei.

Şi, în faţa acestui fapt atât de însemnat, nu putem oare întreba: În vremurile de faţă să nu fie nimic – sau să fie ceva de mică însemnătate pentru creştini ca să lase să treacă săptămână după săptămână şi lună după lună, fără să ia Cina Domnului lor? Ne putem oare închipui că Acel care spune, în Numeri 9, că Israelitul care nu prăznuieşte Paştele să fie nimicit, să nu ţină seama de nepăsarea creştinului pentru Cina Domnului? Hotărât că nu. Căci chiar dacă nu e vorba să fie nimicit din Biserica lui Dumnezeu, din trupul lui Hristos, îndreptăţeşte faptul acesta nepăsarea noastră? Departe de noi acest gând. Mai degrabă ar trebui să ne însufleţească cu o râvnă şi mai mare pentru prăznuirea acestei sărbători scumpe, în care „vestim moartea Domnului, până va veni El” (1 Cor. 11.26).

Pentru un Israelit evlavios, nimic nu era mai frumos ca Paştele, pentru că era amintirea răscumpărări lui. Şi pentru un creştin evlavios, nimic nu este mai frumos decât Cina, pentru că ea este amintirea răscumpărării lui şi a morţii Domnului Isus. Dintre toate amintirile la cari poate lua parte un creştin, nici una nu este mai scumpă şi mai plină de înţeles şi nimic nu înfăţişează inimii lui pe Hristos într-un fel mai mişcător şi mai măreţ, decât Cina Domnului. Creştinul poate să cânte moartea Domnului, se poate ruga despre ea, poate citi şi asculta vorbindu-se despre, ea, dar numai în Cină o „vesteşte”. „Apoi a luat o pane; şi, după ce a mulţămit lui Dumnezeu, a frânt o şi le-a dat-o, zicând: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea”. Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul, şi li l-a dat, zicând: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi (Luca 22:19-20).

În Evanghelie avem aşezarea sărbătorii; în Faptele Apostolilor 20:7, citim: „În ziua dintâi a săptămânii, eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea” aici ni se arată timpul când trebuie să prăznuim sărbătoarea; şi în sfârşit, în Epistole, citim: „Paharul binecuvântat pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Având în vedere că este o pâine, noi, cari suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine” (1 Cor. 10:16-17). Şi iarăşi: „Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat; şi anume că, Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Şi, după ce a mulţămit lui Dumnezeu, a frânt-o, şi a zis: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea. Tot astfel, după Cină, a luat paharul şi a zis: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el”. Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni Ei” (1 Cor. 11:23-26).

Aici avem lămurirea sărbătorii. Şi cu drept cuvânt, nu putem spune noi că în aşezare, în prăznuire şi în lămurire, avem o funie împletită în trei, care nu se rupe uşor, ca să ne legam sufletele de această prăznuire scumpă (Ecles. 4:12)

Cum se poate dar, ca în faţa acestei orânduiri sfinte, să se găsească vreun creştin care să treacă cu vederea masa Domnului? Sau, privind o altă latură a acestui fapt, ne întrebăm, care e pricina că mădulare ale lui Hristos pot lăsa să treacă săptămâni şi luni, şi chiar toată viaţa lor, fără să-şi amintească vreodată de Domnul lor, în felul dorit de El? Ştim că unii creştini (Quacheri) ce mărturisesc pe Domnul Isus, socotesc Cina ca o întoarcere la poruncile legii şi ca o cădere din starea înaltă a Bisericii. Ei privesc Cina şi botezul ca pe nişte taine duhovniceşti lăuntrice şi socotesc că noi ne îndepărtam de la adevărata stare duhovnicească, stăruind în împlinirea acestor orânduiri.

La toate acestea răspundem că Dumnezeu este mai înţelept decât noi. Dacă Hristos a aşezat Cina, dacă Duhul Sfânt a călăuzit Biserica din vremea apostolilor s-o prăznuiască şi dacă ne-a şi lămurit-o, cine suntem noi să ne împotrivim lui Dumnezeu? Fără îndoială că Cina Domnului ar trebui să fie o taină duhovnicească lăuntrică pentru toţi cei ce iau parte; dar tot atât de adevărat este că ea este şi un fapt dinafară, după slovă, pipăit. Avem a face cu pâine şi vin, o mâncare şi o băutură după slovă. Dacă se tăgăduieşte lucrul acesta, s-ar putea tăgădui tot aşa de bine că este şi o adunare laolaltă, o Biserică după slova. Noi n-avem dreptul să tâlcuim Scriptura în felul acesta. Avem o datorie sfântă şi binecuvântată să ne supunem Scripturii, şi să ne plecăm în totul şi fără vorbă, sub puterea ei dumnezeiască.

De altfel nu e voi ba numai de supunere la autoritatea Scripturii; lucrul acesta – autoritatea Scripturii – l-am dovedit, într-adevăr din belşug, în multe rânduri; şi pentru orice credincios evlavios este o dovadă cu totul hotărâtoare. Dar e ceva mai mult decât atât. În inima creştinului este un simţământ de iubire care răspunde iubirii inimii lui Hristos. Ce, nu-i nimic aceasta? Nu trebuie oare să încercăm, să răspundem, cel puţin într-o oarecare măsura, iubirii unei astfel de inimi? Dacă într-adevăr slăvitul nostru Domn a rânduit pâinea şi vinul la Cină, ca amintire a trupului Său frânt şi a sângelui Său vărsat; dacă El a poruncit să mâncăm din această pâine şi să bem din acest pahar, spre pomenirea Lui, nu trebuie, în puterea dragostei, să răspundem dorinţei inimii Lui pline de iubire? Hotărât că nici un creştin serios nu se va îndoi de lucrul acesta. Totdeauna ar trebui să fie o bucurie pentru inimile noastre, să fim strânşi în jurul mesei Domnului nostru, să ne aducem aminte de El, după dorinţa Lui şi să-i vestim moartea până va veni El. Ce minunat să te gândeşti că El a voit să aibă loc în amintirea unor inimi ca ale noastre; şi aşa şi este; şi într-adevăr ar fi jalnic, dacă, pentru vreo pricină oarecare, suntem nepăsători faţă de această sărbătoare de care Şi-a lipit scumpu-i Nume.

Negreşit că nu este aici locul să facem o arătare amănunţită a orânduirii Cinei Domnului. Ceia ce dorim, mai ales, este să stăruim pe lângă cititorul creştin asupra covârşitoarei însemnătăţi Şi adâncului interes al acestei orânduiri, în ce priveşte îndoitul temei al supunerii la autoritatea Scripturii, şi răspunsul iubirii noastre la iubirea lui Hristos însuşi. Pe lângă acestea mai voim să facem pe toţi cei ce pot citi aceste rânduri, să simtă adânc greutatea abaterii ce săvârşesc, neluând Cina după Scriptură. Suntem încredinţaţi că este o mare primejdie să se încerce înlăturarea acestei orânduiri date de Domnul şi Învăţătorul nostru. Faptul acesta arată o stare de suflet rea. Este o dovada că cugetul nu este supus autorităţii Cuvântului, şi inima nu este într-o adevărată legătură de dragoste cu Hristos. Să ne silim dar, să ne împlinim răspunderea sfântă ce avem faţă de masa Domnului – să nu fim nepăsători faţă de ea – şi s-o prăznuim după porunca dată prin Duhul Sfânt.