Ne vom opri acum, în treacăt, asupra părţii din urmă a capitolului 9, care-şi are însemnătatea ei tot atât de lămurită, ca oricare alta parte a cărţii Numeri. Vedem o mare gloată de oameni, de femei şi de copii, călătorind de-a lungul unui pustiu nemărginit, „în care nu era nici un drum” – trecând peste un ţinut sterp, un pustiu nesfârşit, fără busolă şi fără călăuză omenească.

Ce gând! Ce privelişte. Erau acolo milioane de fiinţe cari înaintau fără să cunoască deloc drumul pe care trebuiau mereu să-l urmeze, atârnând în totul de Dumnezeu pentru călăuzire, ca şi pentru hrană şi toate celelalte; o oştire de călători lipsiţi de orice mijloace. Ei nu puteau să facă nici un plan pentru a doua zi. Când tăbărau într-un loc, nu ştiau când aveau să plece de acolo; şi când mergeau, nu ştiau unde aveau să se oprească şi nici când să se oprească. Viaţa lor era o viaţă de atârnare zilnică şi de fiecare clipă. Ei trebuiau să privească în sus ca să fie călăuziţi. Mişcările lor erau hotărâte de roţile carului lui Dumnezeu.

Într-adevăr era o privelişte minunată.

Este cu neputinţă să plăsmuim o zugrăvire mai minunată de atârnare deplină de călăuzirea dumnezeiască şi de supunere la această călăuzire, decât cea înfăţişată în versetele acestea. Nu era nici o urmă de pas sau vreo piatră de hotar în tot acest pustiu întins şi înfricoşător. Aşa că era zadarnic să caute vreun drum pe care trecuseră alţii înaintea lor. Copiii lui Israel trebuiau să se bizuie în totul pe Dumnezeu, la fiecare pas; ei trebuiau să privească mereu la El. Pentru un duh nesupus, sau o voinţă nezdrobită, lucrul acesta ar fi ceva de nesuferit, dar pentru un suflet care cunoaşte şi iubeşte pe Dumnezeu, care se încrede în El şi îşi găseşte plăcerea în Ei, nimic n-ar fi mat binecuvântat.

Iată cheia acestui fapt: cunoaştem noi pe Dumnezeu; îl iubim şi ne încredem în El? Dacă da, inima se va bucura în cea mai desăvârşită atârnare de El. Dacă nu, o astfel de atârnare ar fi cu totul de nesuferit. Omului ne-născut din nou îi place să-şi zică neatârnat. Îi place să-şi închipuie că e slobod – îi place să creadă că poate să facă ce vrea, să meargă unde vrea, să vorbească ce-i place. Vai! ce amăgire! Omul nu e slobod. El este robul Satanei. Sunt aproape şase mii de ani de când el însuşi s-a dat în mâinile acestui mare stăpân de robi, care l-a ţinut mereu rob de atunci şi îl mai ţine încă. Da, Satana ţine într-o robie grozavă pe omul firesc – neîntors la Dumnezeu. El i-a legat mâinile şi picioarele cu lanţuri şi fiare ce nu se pot vedea aşa cum sunt, din pricina poleielii de aur cu care le-a acoperit cu vicleşug. Satana stăpâneşte pe om prin poftele, patimile şi plăcerile lui. El stârneşte în inimă dorinţe pe cari le împlineşte apoi prin lucrurile din lume, şi omul se amăgeşte că este slobod, pentru că îşi împlineşte dorinţele. Dar aceasta este o greşeală nenorocită, care va fi dovedită ca atare, mai curând sau mai târziu. Nu este altă slobozenie decât cea pe care o dă Hristos celor răscumpăraţi de El. El a spus: „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi”. Şi încă:”Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8:32,36).

Iată adevărată slobozenie. Este slobozenia pe care o găseşte firea nouă umblând prin Duhul, şi făcând ce este plăcut lui Dumnezeu. Slujba pentru Domnul este slobozenie deplină. Dar acesta slujbă, în toate amănuntele ei, cere cea mai desăvârşită atârnare de Dumnezeul cel viu. Aşa a fost mereu la singurul Slujitor adevărat şi desăvârşit care a trăit pe acest pământ, întotdeauna El a atârnat de Dumnezeu. Fiecare mişcare, fiecare fapta, fiecare vorba – tot ce făcea şi tot ce nu făcea – totul era rodul celei mai depline atârnări de Dumnezeu, şi a celei mai desăvârşite supuneri. El mergea când voia Dumnezeu să meargă, şi se oprea când voia Dumnezeu. El vorbea sau tăcea după cum socotea Dumnezeu că e bine.

Aşa a fost Domnul Isus, când a trăit pe pământ; iar noi, ca părtaşi firii Lui, vieţii Lui, având Duhul Lui în noi, suntem chemaţi să mergem pe urmele Lui, şi să trăim o viaţă de atârnare de Dumnezeu, zi de zi.

La sfârşitul capitolului, avem o înfăţişare încântătoare şi frumoasă a acestei vieţi de atârnare, într-una din laturile ei: Israelul lui Dumnezeu – tabăra în pustie – această oştire de călători care urma mersul norului. Ei trebuiau să privească în sus ca să ştie încotro s-o apuce. Aceasta este o însuşire deosebită a omului. El a fost făcut ca să-şi întoarcă faţa în sus, spre deosebire de dobitoc care priveşte în jos(în greceşte la om se zice anthropos şi acest cuvânt însemnă o fiinţă a cărei faţă este întoarsă în sus). Israel nu putea face planuri; niciodată nu putea să zică: „Mâne vom merge în cutare loc”. El atârna în totul de mersul norului.

Aşa era cu Israel, şi tot astfel trebuie să fie şi cu noi. Prin lumea aceasta noi străbatem un pustiu neîmpăcat – un pustiu moral, în care nu e nici un drum. N-am şti cum să umblăm şi încotro s-o apucăm, dacă n-am avea aceste cuvinte – dintre cele mai scumpe, cele mai adânci, şi mai lămurite – ieşite din gura preaiubitului nostru Domn: „Eu sunt calea”. Iată drumul dumnezeiesc, ce nu dă greş. N-avem decât sa-l urmăm. „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12). Iată calea cea vie. Nu ţinându-ne de slova unor anumite porunci sau rânduieli; ci urmând pe un Hristos viu, – mergând pe urmele Lui, purtându-ne ca El – urmându-i pilda în toate. Iată purtarea creştină, viaţa creştină. Ea stă în a avea privirea aţintită asupra lui Isus, a avea întipărite însuşirile firii Lui, în firea noastră nouă, şi a le arăta în viata şi purtarea noastră de toate zilele.

Pentru aceasta se cere neapărat o lepădare deplină de voia noastră, de planurile noastre, de călăuzirea noastră. Trebuie să urmăm norul; trebuie să nădăjduim mereu – să ne încredem numai în Dumnezeu. Noi nu putem zice: „Ne vom duce aici sau acolo, vom face cutare sau cutare lucru, mâine sau săptămâna viitoare. Întreaga noastră purtare trebuie aşezată sub cârmuirea ocrotitoare a acestor cuvinte însemnate – cari, vai adesea sunt scrise sau spuse de noi într-un chip atât de uşuratic – „Dacă va vrea Domnul”. De am putea înţelege mai bine toate aceste lucruri! Să ne ajute Dumnezeu să cunoaştem mai bine îndemnul călăuzirii dumnezeieşti. De câte ori nu ne închipuim cu atâta uşurinţă şi spunem cu încredinţare că norul merge chiar în partea care se potriveşte cu gândurile noastre. Dacă se întâmplă că vrem să facem ceva, sau să mergem undeva, căutăm să ne dăm încredinţarea că voia noastră este voia lui Dumnezeu. Astfel, în loc să fim călăuziţi de Dumnezeu, ne amăgim singuri. Voia nu ne este zdrobită, şi deci nu putem fi călăuziţi cum trebuie; căci adevărata taină ca să fii călăuzit drept – călăuzit de Dumnezeu – stă într-o voie cu total supusă Lui. El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept. El învaţă pe cei smeriţi calea Sa (Ps. 25.9). Şi „Eu te voi sfătui, şi voi avea privirea îndreptată asupra ta”. Dar mai ales să cumpănim bine această înştiinţare: „Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr fără pricepere, pe care-l struneşti cu un frâu şi o zăbală cu care-l legi, ca să nu se apropie de tine” (Ps. 32:9). Dacă faţa ne este întoarsă în sus ca să înţelegem încotro se îndreaptă ochiul lui Dumnezeu, nu vom avea nevoie de frâu şi zăbală. Dar tocmai în privinţa asta greşim de atâtea ori. Nu trăim destul de aproape de Dumnezeu ca să pricepem mişcarea ochiului Său. Voinţa noastră este la lucru. Vrem să ne urmam calea; şi de aceea trebuie să-i culegem roadele amare. Aşa s-a întâmplat cu Iona. I se poruncise să se ducă la Ninive, dar ele voia să se ducă la Tars; şi împrejurările păreau că-i ajută, pronia dumnezeiască parcă-i arăta că drumul ales de el e bun. Dar, vai! el trebuia să-şi găsească locul în pântecele chitului, da, în mijlocul locuinţei morţilor, unde „ierburile mării îi înfăşuraseră capul”. Acolo a învăţat el cât este de amar să-şi facă voia lui. A trebuit să înveţe în adâncimile mării adevăratul înţeles al, frâului şi al zăbalei”, pentru că nu voise să urmeze îndrumarea mai blândă a „ochiului”.

Dar Dumnezeul nostru este atât de milostiv, atât de iubitor şi atât de răbdător! El vrea să înveţe şi să călăuzească pe sărmanii lui copilaşi slabi şi rătăciţi. El are grijă mereu de noi, ca să fim feriţi de căile noastre care sunt pline de piedici, şi să umblăm în căile Lui cari sunt plăcute, şi pe cărările Lui care sunt nişte cărări paşnice (Prov. 3:17).

Nu este nimic, în toată lumea, mai binecuvântat decât o viata trăită într-o atârnare necurmata de Dumnezeu; să atârni de El din clipă în clipă, să te lipeşti de El şi să aştepţi ca El să îngrijească de orice lucru. Adevărata taină a păcii şi a unei neatârnări sfinte, stă în a avea toate izvoarele în EL. Sufletul care poate spune într-adevăr: „Toate izvoarele mele sunt în Tine” este mai pe sus de orice încredere în făptură, deasupra oricărei nădejdi omeneşti şi aşteptări pământeşti! Nu vrem să spunem că Dumnezeu nu se foloseşte de făpturi, în mii de chipuri, ca să ne vina în ajutor. El întrebuinţează făptura; dar, dacă ne sprijinim pe ea mai mult decât pe El, vom simţi îndată, în sufletele noastre, slăbiciune şi uscăciune. Este o foarte mare deosebire între felul cum se slujeşte Dumnezeu de făptură ca să ne binecuvânteze, şi sprijinirea noastră pe făptură, dând la o parte pe Dumnezeu, într-un caz, noi suntem binecuvântaţi, iar El este slăvit; în celălalt, noi suntem înşelaţi în nădejdile noastre, iar El este necinstit.

Este de folos ca sufletul să ia bine seama la această deosebire. Credem că este foarte nesocotită de noi. Ne închipuim adesea ca ne sprijinim pe Dumnezeu şi că privim la El, când de fapt, dacă vrem să mergem până la temeiul lucrurilor şi să ne judecăm înaintea lui Dumnezeu, vom găsi în noi într-o măsură înspăimântătoare aluatul încrederii în făptură. Ce adesea spunem că trăim prin credinţa şi că ne încredem numai în Dumnezeu, când, dacă ne-am cerceta adâncimile inimilor, am găsi într-o mare măsură atârnarea de împrejurări, de vremuri neobişnuite, şi de atâtea simţăminte asemănătoare.

Cititorule creştin, să luăm bine seama; să veghem ca ochiul nostru să fie aţintit asupra singurului Dumnezeu viu şi nu asupra omului a cărui suflare este în nări. Să aşteptăm ca El să ne dea mereu să aşteptăm răbdători. Dacă ne lipseşte ceva, să-i spunem Lui fără înconjur. Vrem să ne dăm bine seama unde ne aflăm, ca să ştim încotro trebuie să ne întoarcem şi pe ce drum să mergem? Să ne aducem aminte că El a zis: „Eu sunt calea”, să-L urmăm. El va face totul limpede, luminos şi sigur. Dacă-L urmăm, nu mai poate fi vorba de întuneric, de nedumerire, de nesiguranţă; căci El a zis, şi noi trebuie să-L credem: „Cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric. De aceea, dacă suntem în întuneric, pricina este că nu-L urmăm. Nici o întunecime nu se poate opri vreodată pe această cărare binecuvântată, de-a lungul căreia Dumnezeu călăuzeşte paşii celor ce caută să urmeze pe Isus cu un ochi curat.

Dar, cel care va cerceta cu de-amănuntul aceste rânduri, ar putea să zică, sau cel puţin ar putea fi ispitit să zică: „Totuşi eu sunt nedumerit în ce priveşte calea pe care trebuie s-o apuc. Nu ştiu bine încotro să mă întorc, nici ce drum sa urmez”. Dacă aceasta este vorbirea cititorului, îi punem numai întrebarea aceasta: Urmezi pe Isus? Dacă-l urmezi, atunci nu poţi fi nedumerit. Urmezi norul? Dacă-l urmezi, calea ta este aşa de lămurit arătată, pe cât o poate face Dumnezeu.” Aici este cheia întregii greutăţi. Nedumerirea sau nesiguranţa este foarte adesea rodul lucrării voinţei. Suntem porniţi să facem ce nu vrea de loc Dumnezeu să facem, să mergem unde Dumnezeu nu vrea să mergem. Îl rugăm în acest scop, şi nu primim nici un răspuns. Îl rugăm iarăşi şi răspunsul tot nu vine. De ce? Pentru că Dumnezeu vrea să stăm liniştiţi să rămânem pe loc acolo unde ne aflăm. De aceea, în loc să ne turburăm mintea şi să ne frământăm, gândindu-ne ce să facem, să aşteptăm liniştiţi ca să ne arate Dumnezeu.

Iată taina păcii şi a unei legături fericite cu El. Dacă unui Israelit, în pustie, i-ar fi trecut prin minte să facă vreo mişcare fără voia lui Dumnezeu, dacă s-ar fi hotărât să plece când norul era deasupra cortului, sau să se oprească în vreme ce norul mergea ne putem uşor închipui care ar fi fost urmarea. Şi cu noi se va întâmpla la fel. Dacă umblăm când ar trebui să stăm liniştiţi, sau dacă vom sta când ar trebui să umblăm, nu vom avea cu noi starea de faţă a lui Dumnezeu. „Copiii lui Israel porneau după porunca Domnului şi se opreau după porunca Domnului.

Ei erau ţinuţi să aştepte necurmat ca Dumnezeu să îngrijească de totul, şi aceasta este una din cele mai binecuvântate stări în care se poate afla cineva; dar, înainte de a putea gusta binecuvântarea, trebuie să te afli în această stare. Lucrul acesta este un adevăr ce trebuie trăit, iar nu vorbe goale. Dumnezeu să ne ajute să-l dovedim în tot timpul călătoriei noastre pe pământ!