„Şi Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: Dacă cineva dintre voi sau dintre urmaşii voştri este necurat din pricina unui mort, sau este într-o călătorie lungă, totuşi să prăznuiască Paştele în cinstea Domnului. Şi anume, să le prăznuiască în luna a doua, în ziua a patrusprezecea, între cele doua seri; să le mănânce cu azimi şi ierburi amare (versetele 9-11).
În Paşte sunt înfăţişate două adevăruri mari, de temelie şi anume: răscumpărarea şi unitatea poporului lui Dumnezeu. Aceste adevăruri sunt neclintite. Nimic nu le-ar putea nimici. Poate să fie cădere şi necredinţă sub multe înfăţişări, dar aceste două adevăruri măreţe al răscumpărării veşnice şi al desăvârşitei unităţi a poporului lui Dumnezeu îşi păstrează toată puterea şi toată însemnătatea. Iată de ce porunca aceasta care înfăţişează atât de bine adevărurile acestea, era dată pentru totdeauna. Împrejurările nu trebuiau să-i împiedece împlinirea. Moartea sau depărtarea nu trebuiau s-o oprească. „Dacă cineva dintre voi sau dintre urmaşii voştri este necurat din pricina unui mort, sau este într-o călătorie lungă totuşi să prăznuiască Paştele în cinstea Domnului.” Într-adevăr, era de neapărată trebuinţă pentru fiecare mădular al adunării să prăznuiască această sărbătoare, încât a dat naştere unei anumite rânduieli, arătate în capitolul 9 din Numeri, pentru cei ce nu erau în stare să prăznuiască Paştele după porunca dată. Aceşti oameni trebuiau să le prăznuiască, în luna a doua, ziua a patrusprezecea. Astfel harul purta de grijă şi pentru cazurile de moarte sau de călătorie lungă.
Dacă cititorul vrea să cerceteze capitolul 30 din 2 Cronici, va vedea că Ezechia şi cei adunaţi împreună cu el, s-au folosit de această îndurare. Un popor în mare număr s-a adunat la Ierusalim să prăznuiască sărbătoarea azimilor în luna a doua: a fost o adunare foarte mare. Au jertfit apoi Paştele în ziua a patrusprezecea alunii a doua” (versetele 13-15).
Harul lui Dumnezeu ne poate întâlni în cea mai mare slăbiciune, numai s-o recunoaştem şi s-o mărturisim. Dar adevărul acesta aşa de scump să nu ne facă să privim păcatul sau întinăciunea în chip uşuratic. Deşi harul îngăduie luna a doua în loc de cea dintâi, nu va îngădui nici o slăbire în rânduielile şi slujbele praznicului. „Azimile şi ierburile amare” trebuiau să nu lipsească; din mielul junghiat nu trebuia lăsat nimic până a doua zi dimineaţa şi nici un os nu trebuia zdrobit. Dumnezeu nu poate îngădui cu nici un chip micşorarea adevărului sau sfinţeniei. Din pricina slăbiciunii sau a altor împrejurări, omul ar putea să fie în întârziere, dar nu trebuie să stea mai pe jos de rânduiala dumnezeiască. Harul îngăduie întâi un caz, iar sfinţenia opreşte pe al doilea; şi, dacă vreunul ar fi crezut că din pricina lucrării harului se poate lipsi de sfinţenie, ar fi fost nimicit din adunare.
Toate acestea nu ne spun oare nimic? Trebuie să ne aducem aminte neîncetat, când citim filele acestei minunate cărţi a Numerilor, că lucrurile întâmplate lui Israel sunt pilde pentru noi, şi avem datoria şi dreptul sfânt să ne alipim de ele, şi să căutăm să înţelegem lecţiile pe cari vrea să ne înveţe Dumnezeu prin ele.
Ce ne învaţă rânduielile cu privire la prăznuirea Paştelor în luna a doua? De ce i se poruncea lui Israel cu tot dinadinsul să nu lase deoparte nici o slujbă cu acest prilej deosebit? De ce oare tocmai în capitolul 9 din Numeri lămuririle date pentru prăznuirea Paştelor în luna a doua sunt mult mai amănunţite decât cele pentru luna întâia? Negreşit, nu din pricină că porunca era mai însemnată într-o împrejurare decât într-alta, căci, înaintea lui Dumnezeu, aveau aceeaşi însemnătate. Nici pentru că era vreo umbră de deosebire în rânduiala, căci în amândouă împrejurările erau aceeaşi Cu toate acestea, cititorul, care va cugeta adânc asupra acestui capitol, va fi izbit de faptul că, atunci când este vorba de prăznuirea Paştelor în luna întâia, citim numai aceste vorbe:,Să le prăznuiţi după toate legile şi după toate poruncile privitoare la ele”. Dar, de altă parte, când este vorba de luna a doua, ni se arată mai pe larg care erau aceste rânduieli şi aceste slujbe: „Să le mănânce cu azimi şi ierburi amare. Să nu lase din ele nimic până a doua zi dimineaţa, şi să nu frângă nici un os din ele. Să le prăznuiască după toate poruncile privitoare la Paşte” (vezi şi verset 3 în unire cu 11-12).
Ne întrebăm dar, ce ne învaţă faptul acesta? Credem că ne învaţă foarte lămurit că în lucrurile lui Dumnezeu nu trebuie niciodată să micşorăm cerinţele lui Dumnezeu din pricina căderii şi slăbiciunii poporului Său; ci, mai degrabă chiar pentru pricina asta, trebuie să avem o deosebită grijă să ţinem adevărul sus, în toată plinătatea lui dumnezeiască. Fără îndoială că cel căzut ar trebui să aibă un simţământ adânc de starea în care se află – şi cu cât va fi mai adânc, cu atât va fi mai bine; dar adevărul lui Dumnezeu nu trebuie jertfit. Totdeauna ne putem bizui cu încredere pe mijloacele harului dumnezeiesc, căutând să ţinem sus, cu o tărie neclintită, steagul adevărului lui Dumnezeu.
Să căutăm să-i păstram mereu amintirea în gândurile şi inimile noastre. Deoparte, suntem în primejdie să uităm că suntem căzuţi – da, căzuţi prin necredinţă şi păcat. Şi de altă parte, suntem în primejdie să uităm credincioşia lui Dumnezeu care nu dă greş, în privinţa acestei căderi, şi în ciuda tuturor. Biserica a căzut, ea este într-o stare de prăbuşire desăvârşită; şi nu numai ea dar şi noi înşine, fiecare în parte, am greşit şi am ajutat la prăbuşirea ei. Ar trebui să simţim lucrul acesta – să-l simţim adânc – şi neîncetat. Ar trebui să ne dăm bine seama şi să ne smerim necurmat înaintea Dumnezeului nostru, pentru felul jalnic şi ruşinos în care ne-am purtat în Casa lui Dumnezeu. Dacă vom uita vreodată că suntem căzuţi, nu vom face altceva decât să ne mărim nespus de mult căderea. Ce ni se potriveşte, este o adâncă smerenie şi un duh cu adevărat zdrobit, aducându-ne aminte de toate aceste lucruri; aceste simţăminte şi deprinderi lăuntrice se vor arăta neapărat printr-o umblare şi purtare smerită în mijlocul acestei lumi unde trăim.
„Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui” şi: „Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege” (2 Tim 2:19)! Iată mângâierea credinciosului, în faţa dărâmăturilor creştinismului. Dumnezeu nu greşeşte niciodată. El nu se schimbă; iar noi nu avem decât să ne depărtăm de fărădelege şi să ne ţinem strâns lipiţi de El. Trebuie să ne încredem în El, să-L urmăm cu sârguinţa şi să lăsăm urmările pe seama Lui.
Rugăm fierbinte pe cititor să dea toată luarea aminte gândurilor de mai sus. Dorim să se oprească puţin şi să cerceteze toate acestea într-un duh de rugăciune. Suntem încredinţaţi că o cercetare amănunţită şi temeinică ne va ajuta mult să ne găsim drumul printre dărâmăturile ce ne înconjoară. Amintirea stării Bisericii şi a credinţei noastre personale, ne va ţinea smeriţi; şi în acelaşi timp, cunoaşterea regulii neclintite a lui Dumnezeu şi a credincioşiei Lui statornice, ne va depărta de răul din jurul nostru şi ne va ţinea tari pe cărarea despărţirii de tot ce nu e după Cuvântul Lui. Acesta două lucruri la un loc ne vor feri cum se cuvine, pe de o parte, de o înfumurare deşartă, iar de altă parte, de lenevie şi nepăsare. Trebuie să ne aducem aminte mereu de faptul umilitor că suntem căzuţi, ţinându-ne totuşi strâns lipiţi de marele adevăr, că Dumnezeu este credincios.
Acestea sunt mai ales învăţăturile pustiei – învăţături pentru vremurile noastre – învăţături pentru noi. Ele ne-au venit în minte cu multă putere prin scrierea despre prăznuirea Paştelor în luna a doua – din cartea Numeri – Cartea cea mare a pustiei. Pustia scoate la iveală pe de-a întregul căderea omenirii şi tot în pustie sunt arătate mijloacele nesfârşite ale harului dumnezeiesc. Dar, spunem din nou – şi dorim să se întipărească adânc în inimile noastre: – că cele mai bogate mijloace ale harului şi ale îndurării dumnezeieşti nu îngăduie cu nici un preţ micşorarea adevărului lui Dumnezeu. Dacă vreun Israelit ar fi spus că, din pricină că era necurat sau în călătorie, n-a prăznuit Paştele, sau l-a prăznuit altfel de cum a poruncit Dumnezeu, hotărât că ar fi fost nimicit din adunare. Şi tot astfel pentru noi, dacă încuviinţăm să nu ţinem seamă de vreun adevăr al lui Dumnezeu, pentru că am căzut – dacă, din pricina necredinţei, facem hatâruri în paguba adevărului lui Dumnezeu – dacă aducem împrejurările ca dezvinovăţire pentru zdruncinarea puterii adevărului lui Dumnezeu asupra cugetului nostru, sau ca să scăpăm de înrâurirea lui asupra purtării şi obiceiurilor noastre – e foarte firesc ca legătura noastră cu Dumnezeu să înceteze.