În fine oamenii îl roagă pe Domnul să-i readucă la El însuşi, pentru ca să poată fi restauraţi şi reînnoiţi. Este interesant că în multe manuscrise ebraice versetul 21 se repetă după versetul 22, după câte se pare pentru ca astfel cartea să se încheie pe o notă de speranţă, iar nu de întristare.( O repetare similară pentru lecturi mai adecvate din sinagogă se întâlneşte la sfârşitul cărţilor Eclesiastul, Isaia şi Maleahi) De fapt, cum remarcă Keil, o înţelegere corectă a versetului 22 face inutilă această repetare:
Această concluzie este în deplină concordanţă cu tonul întregii cărţi Plângeri, în care plângerea şi rugămintea trebuie să continue până la capăt - dar nu fără un element de speranţă, deşi acesta nu se ridică la nivelul biruinţei înaripate, ci, cum se exprimă Gerlach, „abia pâlpâie de departe, ca luceafărul de dimineaţă printre nori, care nu risipeşte el însuşi umbrele nopţii, deşi vesteşte apropierea soarelui ce stă să răsară şi faptul că acestuia îi va aparţine biruinţa.