„Ascultă-mi rugăciunea, … – strigă cel credincios din adâncul necazului – nu-mi ascunde faţa Ta, … răspunde-mi“. Ce contrast între această nelinişte şi siguranţa plină de pace pe care o poate avea astăzi creştinul! Cel credincios este sigur că are întotdeauna acces, prin Isus, la Tatăl (Evrei 4.16). Şi totuşi, ar trebui să fie însufleţit de o aceeaşi puternică dorinţă de comuniune: „sufletul meu însetează după Tine, ca un pământ uscat“ (v. 6; comp. cu Psalmul 63.1). Da, în fiecare zi, chiar de dimineaţă, am nevoie să aud nu numai Cuvântul lui Dumnezeu, ci bunătatea Lui, deschizându-mi inima pentru a-L asculta (v. 8). Acest sentiment al dragostei Domnului îmi va întări încrederea în El şi mă va face întâi să-L rog să-mi arate drumul Lui, apoi să mă conducă pe el. Dacă pe El Îl numesc Dumnezeul meu, şi pe mine, slujitorul Lui (v. 12), aceasta mă angajează să fac ce-I place Lui. Înainte de toate însă trebuie să fiu învăţat de El, apoi Duhul Său cel bun „să mă conducă într-o ţară a dreptăţii“ (v. 10). În realitate, aceste cereri sunt legate unele de altele. Pe de o parte, comuniunea cu Domnul este necesară pentru a-I cunoaşte voia, iar pe de altă parte, nu putem gusta comuniunea decât ascultând de această voie!